Povestea unei adicţii: 13. La Filipeni (Intermezzo)

Acum douăzeci de ani, îmi petreceam cele mai frumoase vacanţe de vară la ţară. Iar dintre toate „ţările” din jurul Bacăului prin care au avut grijă să mă poarte bunicii (Hemeiuşi, Letea Veche, Filipeni, Obârşia, Măgura), cele mai multe amintiri mă leagă de Filipeni, un sat înconjurat de dealuri şi păduri, răsfirat pe drumul Tecuciului.

Cine are curiozitatea să caute pe hartă, va vedea că, de fapt, prima localitate mai importantă spre care duce, în şerpuirea lui printre coline, drumul prost asfaltat sau nici măcar atât, este Podu Turcului. Însă, undeva prin sat, ori la capătul lui, un indicator anunţa impetuos Tecuci 85 km – ca pentru a da Filipeniului importanţa cuvenită: acolo începea drumul către centrul unei lumi mari şi necunoscute... Oricum ar fi fost, indicatorul servea la fix jocului de cuvinte pe care-l recitam cu Bunicu’ Gică în plimbările noastre în Valea lui Peşte:

Un’ te duci?... La Tecuci.

Ce să faci?... Cozonaci.

Cui să-i dai?... Lui Mihai.

(şi cred că mai era o rimă, care să închidă strofa, dar, din păcate, s-a pierdut)

La Filipeni locuia Moş Andrei, unul dintre fraţii bunicului matern, un om solid şi înalt, cu palme bătucite, care-ţi strângeau mâna ca-ntr-o menghină binevoitoare. Lângă el stătea mereu Tanti Floriţa, nevastă vajnică de ţăran muncitor. Împreună ţineau o gospodărie înstărită, în care găseai aproape orice, de la dobitoace şi păsăret până la pepeni galbeni – şi poate cea mai grozavă cămară din câte am văzut vreodată.

Amintirea cea mai pregnantă din acel colţ de lume sunt apusurile de soare. Soarele scăpăta alene, raţele se întorceau ţanţoşe de la gârlă, găinile cârâiau adormite, câinele Buş (un Lăbuş în formă prescurtată, spuneam eu – o oarecare aluzie la un preşedinte american, zicea Moş Andrei) se pregătea şi el de culcare.

De sub nucul din deal, tolănit pe banca din bârne groase pe care o meşterise Bunicu’ Gică, priveam umbrele înserării învăluind casele din vale. Era un loc în care timpul, în curgerea lui nestăvilită, o luase cândva pe altă cale, lăsând tot, pământuri şi oameni, într-un gol al istoriei.

Cândva, pentru acel petec de lume, oamenii au luptat şi au vărsat sânge, dar nu mai era nimeni să spună cum şi de ce s-au petrecut acele epoci. Vremurile au avut grijă să-i culce pe învingători în aceeaşi ţărână a uitării în care şi ei îşi trimiseseră odată învinşii. Poate singurul martor al întâmplărilor de demult era un copac cu formă ciudată, pe care-l descoperisem cu privirea într-o margine a aşezării, aşezat pe o movilă. Lângă uriaşul tăcut s-au legat taine; sub coroana lui s-au împletit iubiri şi s-au destrămat visuri; perechi de îndrăgostiţi s-au ascuns la umbra lui sau au numărat stele la piciorul lui, murmurând şoapte dulci odată cu freamătul pădurii... El i-a vegheat mereu, cu forma lui ciudată, arcuită, ca a unui căluţ. Nu căluţ de mare, fiindcă valurile n-au spălat niciodată acele locuri; nu armăsar cu foc iute în vine, căci prin trupul lui din crengi treceau doar ploile şi zăpezile veacurilor. Aşa stingher cum era, putea fi foarte bine un căluţ de şah, supravieţuitorul unui imens câmp de bătălie, pe care armatele de pioni au murit demult şi regii au fost spulberaţi de istorie...

Umbrele înserării erau pentru mine semnalul de închidere a porţilor. Odată tras ivărul greu, mă simţeam ca în propria mea ţară de dincolo de negură – ca în cărţile lui Sadoveanu: un tărâm vrăjit, pregătit pentru noapte, ferit de nălucile care, fără îndoială, dădeau târcoale dincolo de hotarul gospodăriei.

Mă retrăgeam între acareturi, pe vatra cuptorului în care Uca aprindea focul şi punea la fiert ceaunul cu cartofi întregi, alături de nişte ciozvârte de carne slabă. Bunicu’ „crăpa” o căpăţână de usturoi şi-i împreuna cu nişte felii de telemea proaspătă, pentru o cină straşnică. Mâncam afară, sub streaşină, la lumina unui bec chior şi intim, ascultând actualităţile de seară la un radio vechi, cu tranzistori.

Apoi, odată strânsă masa, mă lungeam lângă cuptor, cu mâinile sub cap şi privirea la cerul înstelat, ascultând zgomotul de fond al universului pierzându-se în foşnetul porumbului şi concertul greierilor pierduţi în iarbă. Nu mai exista timp, trecut, prezent sau viitor – doar o copilărie eternă, lipsită de grijile oamenilor mari şi ferită de rele.

Pâlpâirea ultimilor tăciuni mă trimitea la culcare. Mă cuibăream într-una dintre camere, printre aşternuturi aspre şi călduroase, iar un potenţiometru care bâzâia adormitor se rotea şi făcea lumina tot mai mică…