Povestea unei adicţii: 10. Oraşul Maşinuţelor (Intermezzo)

Dacă ieşi din blocul copilăriei mele şi cobori scările, ajungi pe mica alee mărginită de gard viu. Toate crăpăturile din asfalt erau cândva linii de hotar, toate adânciturile din pământ şi smocurile de iarbă erau locuri de parcare şi ascunzişuri exotice, iar pe bordură trecea odată un tren…

Acolo era Oraşul Maşinuţelor — cu străzi, clădiri, secţie de poliţie, gară, parc şi multe proprietăţi private cu acces restricţionat cu barieră şi parcări răsfirate pe sub vegetaţia luxuriantă. O comunitate înghesuită pe doar câţiva metri de asfalt şi cu o existenţă efemeră, până la prima ploaie care ştergea harta complicată în tuşe de cretă şi cărămidă.

Stăpâni peste Oraşul Maşinuţelor eram noi, copiii betoanelor, ca o răzbunare pentru faptul că trebuia să împărţim curtea dintre blocuri cu maşinile adevărate, respectiv autoturismele locatarilor. Şi niciun vecin nu era mai antipatic decât Tălpălarii de la etajul doi.

Maşina lor, o Dacie 1300 cu motor original Renault, se mişca de pe locul ei de sub salcia bătrână numai de două sau trei ori pe an, când proprietarul o ducea la spălat. Prin urmare, Dacia gri ajunsese să facă parte din decor, devenind unul dintre hotarele Oraşului Maşinuţelor. Drept pentru care, cât era ziua de lungă, Tălpălarii pândeau de la fereastră — ea la baie, el la bucătărie —, nemişcaţi, fără să clintească vreun muşchi; doar ochii le jucau în cap şi ghiceam sfârâind în spatele lor creierul, înregistrând tot ce se întâmpla afară. Eram convinşi că undeva, într-o ascunzătoare din apartamentul lor, existau caiete cu notiţe pe săptămâni, zile, ore şi minute cu toate preocupările cetei de puradei. Când găsea ceva demn de semnalat, madam Tălpălaru dispărea subit din geam, pentru a reapărea câteva clipe mai târziu la uşa unuia dintre noi. Dacă i se deschidea (pentru că o păţise în câteva rânduri ca mama lui Dragoş sau bunica mea să nu-i dea atenţie), femeia raporta cu satisfacţie crudă trăznăile noastre de puştani — în viziunea ei acte de barbarie ce ameninţau să aducă apocalipsa, din iad direct în portbagajul Daciei lor 1300...

Cea mai hazlie dintre maşinile adevărate era micuţul Oltcit bej al lui nenea Ionică, fratele bunicului. Îndesat ca un bondar, cu două uşi mai puţin decât ar fi avut nevoie, Oltcitul era veteranul drumurilor la ţară, de unde se întorcea mereu doldora de bunătăţi. Pentru că încăpea acolo, nenea Ionică îl oprea chiar pe aleea unde ne jucam noi şi, cât timp adulţii descărcau preţioasa marfă, copiii îşi burduşeau buzunarele cu mere, nuci, struguri, corcoduşe, cireşe, caise, pere — ca şi cum maşina adevărată plătea vama la intrarea în Oraşul Maşinuţelor.

Pentru dărnicia lui — dar mai ales pentru faptul că nenea Ionică nu locuia acolo —, Oltcitul scăpa de chinul pe care majoritatea vehiculelor din parcare îl îndurau aproape zilnic: jocurile noastre cu mingea. Indiferent că era miuţă, şopârlică, tenis-cu-piciorul sau banalul raţele-şi-vânătorii, bietele maşini îşi primeau negreşit porţia de lovituri. Noroc că, pe-atunci, Daciile aveau în ele tablă serioasă, capabilă să suporte fără urme şuturile scăpate aiurea.

Unii vecini au crezut că rezolvă problema punându-şi alarme la maşină. Cum loveam o portieră sau sau strâmbam vreo oglindă, măgăoaia începea să urle şi sunetele stridente se spărgeau de pereţii blocurilor într-un zgomot asurzitor. Noi ne împrăştiam ca potârnichile, iar lui madam Chişcă începeau să-i zornăie oalele puse veşnic la fiert în bucătăria de la etajul de sub Tălpălari. Şi pentru că o belea nu vine niciodată singură, Chişcosita începea şi ea să strige din spatele blidelor, mai-mai să acopere vuietul de afară.

Cu timpul, am realizat că n-avea niciun haz să întrerupem bunătate de miuţă doar ca să ne ascundem de locatarii iritaţi, după cum şi lor le era incomod să tot iasă la geam, ca să oprească urlătoarea şi să se asigure că maşina era încă la locul pe ei. Aşa că am renunţat — şi noi să mai fugim, şi vecinii să-şi mai pună alarme. Doar loviturile au continuat, cu bufnetul acela sec de tăblărie lovită-n plin... Iar Chişcoasa a găsit, bineînţeles, alte motive pentru care să se pună pe zbierat din spatele oalelor veşnic bolborosind, devenind recunoscută pe o rază de câteva blocuri pentru ţignalul ei.

Cea mai spectaculoasă întrebuinţare a parcului auto era aceea de ascunzătoare. Ziua pentru pisici; căutând umbra, se urcau uneori pe roţi, iar apoi le auzeai zgâriind pe sub capotă — noaptea pentru noi; jucam ascunsa cu lanterne, trezind în noi spiritul filmelor cu Van Damme şi Bruce Willis văzute la Central. Ne lipeam de caroserii, una cu tabla, sau ne strecuram sub ele, mânjindu-ne de ulei şi rugină.

Într-o asemenea noapte de vară călduroasă, când întunericul venea la ore târzii şi părinţii ne uitau pe-afară, ne-am strâns o droaie — cred că eram vreo 20, cu tot cu cei de la un bloc vecin — şi-am pornit jocul.

Când nefericitul de la mijătoare s-a întors şi a început să numere, în spatele lui s-a dezlănţuit spectacolul: fascicule de lumină mici şi mari jucau pe pereţi şi se răsfrângeau din oglinzile şi catadioptrii maşinilor, după cum fiecare puşti îşi găsea ascunzătoare. În câteva zeci de secunde s-a lăsat din nou bezna. Toţi erau pitiţi prin tufişuri, prin copaci, după sau pe sub maşini, iar în curte se auzea doar număratul monoton al căutătorului.

Singurii rămaşi pe dinafară eram eu şi Dragoş. O soartă nefericită făcuse să gândim la fel şi să căutăm aceleaşi ascunzişuri, pe care le găsiseră alţii înaintea noastră, astfel încât acum ne foiam lângă o Dacie, la nici 30 de paşi în spatele mijătorului. Numărătoarea era la final şi ne perpeleam în căutarea unei idei salvatoare. Cum nimic nu apărea la orizont, am încercat bluful disperării: ne-am lipit fiecare de câte un far al maşinii, am aprins lanternele şi-am încremenit aşa.

Secundele treceau cu lentoare de melc şi căutătorul se mişca parcă în reluare. Îl vedeam întorcându-se, obişnuindu-se cu întunericul şi, totodată, cu cele două lumini care băteau drept spre el. Începu să se apropie de maşină, de noi, când am simţit atacul: zeci de mâncărimi şi înţepături răzbăteau prin membrele amorţite, îndemnându-mă să mă mişc. Puştiul se apropia, îi simţeam lanterna ridicându-se şi degetele pipăind întrerupătorul, picioarele îmi erau deja ace de foc, iar mintea lucra febril la un plan de salvare în ultima secundă. Aveam să ţâşnesc pe lângă el, eventual urlând pentru puţin efect scenic, şi — în speranţa că n-aveam să mă-mpiedic de nimic — aveam să atac direct mijătoarea.

Eram gata să sar, când inamicul se opreşte, mă priveşte direct în ochi (mai bine zis, direct în ochiul de lumină al lanternei) şi zice:

— Bă, ce prost!

Fără niciun avertisment, se roteşte pe călcâie şi o zbugheşte, dar nu spre mijătoare, ci spre una dintre scări; se aude interfonul sunând, apoi glasul lui excesiv de politicos:

— Domnu’ Munteanu, veniţi până jos, c-aţi lăsat luminile pornite la maşină…

După aceea, jocul s-a întins mai bine de-o jumătate de oră. Se părea că ultimul rămăsese Vasilică, speranţa noastră să scape turma. Mic şi slăbuţ, se strecurase sub cea mai izolată maşină din toată curtea. Părea absurd să încerci să te ascunzi acolo, în văzul tuturor, astfel încât nimeni nu-l băgase în seamă. Spre ghinionul lui şi al tuturora, proprietarul maşinii mai avea un drum de făcut în seara aceea, iar când şi-a dat seama prietenul nostru, era prea târziu. Ne-am trezit cu el ghemuit în mijlocul asfaltului, brăzdat de urme de ulei şi funingine, abandonat sub umbrela mult prea largă a cerului

Dar noaptea mai pregătea încă o surpriză. Când mama unuia dintre noi a venit să-şi recupereze plodul, ia-l de unde nu-i. Crezusem că terminasem joaca, dar de Alberto nu-şi amintea şi nu-l căutase nimeni. Pe dată, curtea s-a umplut iar de strigăte şi de lumini, săgetând peste tot, cotrobăind fiecare colţişor. Următorul sfert de oră a trecut zadarnic, dar — tocmai când femeia răpusă de îngrijorare se pregătea să-şi cheme soţul şi să trezească fiecare vecin — puştiul a apărut din senin, cu un mers chircit de amorţeală şi de o anume nevoie fiziologică. Se băgase sub prelata unei Dacii papuc şi, deplin convins că strigătele noastre erau o păcăleală, tăcuse mâlc. Probabil că ar mai fi stat aşa mult şi bine, dar respectiva nevoie fiziologică fusese mai convingătoare şi decât strigătele maică-sii.

Văzându-l, femeia a trecut pe dată de la agonie… la o altă agonie, însă ceva mai violentă. Alberto s-a trezit luat de urechi pe sus (o manevră complet nerecomandată când te taie vezica):

– Unde-ai fost, mă, neruşinatule?

– Mă ascundeam…

– Te ascundeai, ai?… Te strig de-o juma’ de oră!

– Păi… ne jucam de-a comando... Ştii, cum am văzut duminică la film, cu băieţii…

– Păi, da!… Că te las să te duci la filme ca apoi să nu-mi mai vii seara acasă…

– Da’, mamă, zău… Nu te supăra, că şi Vasilică s-a băgat sub o maşină şi, dacă nu pleca nenea Cornel acu’ câteva minute, îl mai găseam mâine…

– Da?!… Apăi, las’ că vorbesc eu şi cu mama lui Vasilică… Treci în casă!

Câteva minute mai târziu, surprinzător de puţine pentru o femeie care trebuia să urce până la etajul cinci, să-şi întemniţeze plodul, apoi să pună mâna pe telefon, să sune la părinţii lui Vasilică, să povestească toată tărăşenia, ca apoi mama acestuia să coboare şi ea cinci etaje de la altă scară de bloc… Aşadar, câteva minute mai târziu, Vasilică era recuperat din curte prin acelaşi procedeu, total nedemn de aspectul său de camuflaj, cu o dâră de ulei negru, care începea de la o ureche, traversa faţa şi se oprea undeva pe umărul celălalt.