Povestea mării

A true story

Povestea unei mări este o poveste despre captivitate. Povestea unei întinderi de apă împrejmuite de uscat ca de zidul unei închisori, de jur-împrejur. Aproape. Uneori, printr-o mică găurică în perete – numită ştiinţific strâmtoare – marea poate să simtă gustul libertăţii, al evadării în ocean. Din punctul ăsta de vedere, unele mări au un noroc teribil. Ele s-au născut deja ca parte a unui ocean şi stau pe lângă ţărm, că au frică de adâncime.

Poţi să afli istoria unei mări dacă stai să-i asculţi valurile. Dar nu sunt mulţi să le înţeleagă poveştile care clipocesc, sfârâie, vuiesc rupându-şi zdrenţele de spumă ori şoptesc nemişcate ca oglinda. Cei care nu se pricep spun că valurile le vorbesc şi în cochiliile mari cât pumnul pe care le găsesc uneori la marginea apei. Ca şi cum marea n-ar avea altceva mai bun de făcut decât să se joace de-a telefonul fără fir cu ei.

Ca să înţelegi marea, trebuie să fii în mijlocul valurilor. Să le simţi zbuciumul necontenit, înainte şi-napoi, la stânga şi la dreapta, când sus, când jos.

Ca să înţelegi marea, trebuie să conduci un Ford Fiesta alb, cu numere de Iaşi.

Fiindcă astăzi, ducându-i pe copii la şcoală, am auzit de la volan marea. Nu m-am aruncat cu maşina în Bahlui (chiar dacă la noi se poartă aruncatul, de la chiştoace de ţigară şi prezervative, până la trotinete şi autoturisme cu totul) – dar am auzit cum eram înconjurat de valuri: stânga-spate / dreapta-faţă. Surround(ed).

Marea era captivă în uşile Fordului meu şi se revolta la orice viraj din scurt sau frână bruscă – fiindcă în Iaşi, la şapte jum’ate dimineaţa, când maşinile sunt pline de copii şi tramvaiele burduşite de călători, e de prost-gust să conduci altfel. Iaşul este oraşul în care lumina galbenă a semaforului înseamnă că trebuie să te repezi ca un apucat, în scrâşnete de roţi. Numai fătălăii încetinesc pentru că se pune roşu şi oricum n-au unde să se ducă. Dar divaghez.

Azi-dimineaţă, marea vuia de jur-împrejurul meu în micul Ford Fiesta. Eu mă ţineam de volan ca un naufragiat în mijlocul furtunii şi ea pufnea ca un prizonier în cuşcă.

Am oprit la un Lidl – pentru că meritam să fiu surprins – şi am coborât din maşină. Am deschis toate uşile, le-am zgâlţâit şi am descoperit că două dintre ele prinseseră marea între panourile lor. Stânga-spate şi dreapta-faţă.

Căutând o cale să eliberez marea, am descoperit şi că uşile de la Ford au dop. Ca la o cadă de baie, scoţi dopul şi apa se scurge.

Marea s-a scurs, liberă, cam vreo doi litri din fiecare portieră. S-a transformat mai întâi într-o baltă, apoi într-un pârâiaş care se îndrepta curajos spre o rigolă. Sunt convins că oricine urmărea scena – un bărbat ghemuit între uşile unei maşini, de la picioarele căruia pornea o dâră întunecată şi udă – a gândit atunci cele mai greşite idei din lumea asta. Fiindcă nu sunt mulţi cei care înţeleg povestea mării.

---

Epilog

Am avut întâi un Sandero. Apoi un Renault Clio. Iar Fordul are un VW frate mai mare. Pe toţi i-am luat de cum au venit pe lume – şi au avut o grămadă de fraţi vitregi, pe la băncile unde am lucrat. Şi toţi şi-au trăit viaţa în stradă, bătuţi de ploi şi de zăpezi. Niciunul până acum n-a mai suferit de reţineri de apă în organism. Înainte să pun dopurile la loc, am strecurat câte un Apuretin Slim.