Povestea adevărată a unei fete imaginare – Patru

Până acasă, Laurei îi trebuiau 20 de minute. Chiar dacă se mai oprea printr-un magazin, mai mult de jumătate de oră nu-i lua să ajungă în faţa blocului. Vorba cuiva, oraşul era destul de mic şi trebuia să fii atent pe unde mergi; altfel, în doua ore îl străbăteai dintr-o parte-ntr-alta şi te trezeai pierdut în câmp… Fata zâmbi amintindu-şi gluma, apoi îşi lăsă gândurile să alerge. Paşii aveau să-şi găsească – singuri şi ascultători – drumul spre casă.

Ce-i venise să-l sărute pe Adino mai devreme, încă nu înţelegea. Fusese un impuls de moment, ca şi cum trăirile ei de adolescentă, sătule de-atâta timiditate, ieşiseră la suprafaţă, fără să mai ceară voia nimanui. Norocul ei că gestul îi luase prin surprindere pe amândoi şi avusese timp să plece din mulţime. Acum, păşind încet pe aleea însorită, se simţea puţin contrariată, de parc-ar fi fost prima dată când săruta un băiat.

Începu să râdă când revăzu în minte scena. Era undeva printr-a şaptea şi Ionuţ, unul dintre colegii de clasă, o întrebase dacă o poate conduce acasă. Tot drumul aproape că nici nu-şi vorbiseră; din când în când, el ridica privirea din pământ, de parcă o idee îl lovise brusc, şi, când s-o transforme în cuvinte, se pierdea inexplicabil, evitând din nou ochii fetei. Mergeau fiecare cu gândurile aiurea, ca nişte automatoni cărora le lipsea din program ultima instrucţiune necesară pentru a duce sarcina la capăt. Când în sfârşit ajunseră la blocul Laurei, îl sărutase pe Ionuţ pe obraz, în semn de mulţumire, aşa cum văzuse în filme că făceau femeile cu bărbaţii galanţi. A doua zi, băiatul îi trimitea un bilet în care-i "cerea prietenia", fără să-şi închipuie că, până să ajungă în casă, ea deja uitase totul.

Atunci acţionase mecanic, după cum văzuse la "oamenii mari". Acum însă, dincolo de stânjeneala pe care o simţise de faţă cu toată lumea (mai ales enervanta aia blondă de la 11G, care se considera atât de irezistibilă, încât tot liceul îi spunea "Miss-ul"), Laura se simţise uşurată, eliberată de nişte emoţii de prea mult timp înăbuşite.

Probabil că era ultimul lucru la care se aştepta cineva, să-l vadă pe Adino, după care suspinau atâtea fete, împreună cu o anonimă ca ea, care nici nu existase până atunci în viaţa mondenă a liceului. Ei, la o adică, şi ce dacă? Adino era prea bun pentru toate prefăcutele alea, care nu visau decât să aibă şcoala la picioare şi să fie invidiate de toată lumea. Pentru ele, nu era decât tipul ăla bun, care emana forţă brută.

— Tu, fată, ai văzut ce fund are?! Dac-aş fi fost băiat, aşa aş fi arătat şi eu, să se-ntoarcă gagicile după mine pe stradă...

Dar ea nu era aşa. Văzuse că, spre deosebire de ceilalţi din clasa lui, pentru Adino sportul era o pasiune, nu doar o simplă modalitate de-a face pe grozavul în faţa fetelor. Vorbea foarte frumos la ore şi se ţinea deoparte de glumele proaste ale băieţilor, regretând că, în clasă, disciplina echipei de pe teren rămânea... undeva tot acolo, afară.

Adino era un băiat în care puteai avea încredere, astfel încât spera totuşi să-i convingă pe ai ei s-o lase la o prăjitură. Le-ar fi putut spune că iese cu nişte colege, însă nu-i plăcea să mintă şi, oricum, ei ar fi întrebat exact care colege, sunând apoi la părinţii uneia, rugându-i ca fata lor să treacă s-o ia şi pe Laura de-acasă.

— Nu vreau să te vad umblând cu toate dezmăţatele pe stradă. Păi numa' la şedinţa cu părinţii au venit nişte cucoane, de ziceai că-s bibelouri. Apăi dacă femeile alea arată aşa, îmi închipui ce plozi au pe-acasă. Las', e mai bine aşa... Nu se face gaură-n cer dacă nu ieşi într-o zi. Decât să-nveţi numai prostii de la fetele alea, mai bine stai acasă. Ai suficiente lecţii...

Asta auzise de curând, când pe la ea trecuse Ela. Se ducea la o distracţie în parc şi, dacă tot avea nişte teme de luat de la ea, o chemase şi pe Laura. Fata refuzase, ştiind că nici n-avea să treacă bine de uşa bucătăriei şi maică-sa ar fi întors-o imediat din drum. Ela ridicase din umeri:

— Păcat! Ne duceam şi noi să ne destindem puţin, că tot se lasă seara. Da' dacă nu se poate, nu se poate... Clipindu-i şiret, îi strecurase nişte tablete ca de ciocolată albă, să nu te simţi singură. Topeşte-le sub limbă, ca să le savurezi la maxim.

După ce încuiase uşa, Laura mai privise o dată întrebător spre mama ei, dar femeia păstra aceeaşi expresie dezaprobatoare. Nu înţelegea de ce erau atât de severi cu ea, dar îşi spuse că, într-un final, toţi oamenii au defectele lor, iar ei nu-i voiau decât binele.

Ajunse în faţa blocului şi, în timp ce urca, îşi puse în gând să-i zică mamei motivul real pentru care întârziase şi să-i povestească despre Adino că nu era niciun motiv de îngrijorare.

Deschizând uşa apartamentului, tot elanul i se nărui. Cât îşi lăsă haina în cuier, remarcă uşa închisă de la sufragerie, la fel şi cea de la bucătărie. Înăuntru o auzi pe maică-sa trântind câteva oale şi înţelese pe dată că nimerise iar după o ceartă între cei doi şi frământările ei de-adolescentă n-ar fi interesat pe nimeni.

Până la masa de seară, nimeni n-avea să rupă tăcerea, şi chiar şi-atunci aveau să se comporte ca doi străini – taică-su gândindu-se la veşnicul lui combinat:

— Mâine-am să plec devreme, că m-a rugat directoru' să preiau eu tura de dimineaţă. Nu ştiu ce dracu i se pare lui că nu merge şi vrea să supraveghez eu. Nu ştiu când vin, că mai am ceva de rezolvat în oraş.

…iar maică-sa ignorându-l şi dorindu-şi să-l vadă odată plecat:

— Foarte bine, că şi pe mine m-a chemat Anişoara pe la ea, să-mi arate robotul de bucătărie pe care i l-a cumpărat bărbat-su.

Fata rămânea să se descurce, doar era suficientă mâncare în frigider pe-a doua zi. Cât despre alte probleme... Ei bine, alea altă dată...

Cu un gust amar, Laura se furişă în camera ei. Poate gândul la Adino şi întâmplările de peste zi aveau s-o mai înveselească. Oare câştigaseră meciul?...