Povestea adevărată a unei fete imaginare - Şase

Îşi simţea pieptul zvâcnind de o revoltă oarbă. Se ridică într-un târziu şi se privi în oglindă. Dincolo de sticlă apăru un chip răvăşit, cu trăsăturile frământate de-o furie surdă. Puţinul rimel i se prelingea pe obraji, amestecându-se amar cu lacrimile sărate – şi avu imaginea transfigurată a unui biet arlechin. Îi mai lipseau nişte sforicele în spate, ca marioneta să fie întreagă, o păpuşă în mâinile părinţilor ei.

Izbucni brusc într-un râs isteric. Îi ura! Doamne, ce-i mai ura!... Îl ura pe taică-su! Ura fiinţa abjectă în care se transformase, lăsându-se înghiţit de băutură în spelunci soioase, alături de alţi nenorociţi care-şi cheltuiau viaţa la tejghea... Găsise în alcool ultima ascunzătoare a unui om laş, care fugise mereu de problemele unei familii adevărate.

Chiar imediat după naşterea Laurei, Nicu ocolise toate responsabilităţile ce priveau îngrijirea bebeluşului, lăsând-o pe mamă singură cu plodul. El era cel care muncea şi aducea bani în casă, deci Elena înţelese. Apoi, tot mai sătul de femeia care mirosea mereu a scutece, de nevasta cu faţa înnegrită de cearcănele nopţilor nedormite lângă copil, bărbatul îşi încetase aproape orice îndatorire de soţ, mereu sub pretextul tocit al serviciului. Când lucrurile începură să meargă prost la combinat, Nicu era tot plecat de-acasă, cu tot felul de treburi din care mai ieşea un ban. Şi într-un final, când situaţia se înrăutăţise în tot oraşul, schimbase familia pe băutură şi patul cald al neveste-sii pe băncile jegoase din bombele pe care le frecventa.

Laura îl ura, fiindcă se uita la el şi nu mai ştia de mult ce însemna un tată, îl ura fiindcă o ignorase, lăsând-o în schimb pe maică-sa s-o intoxice cu grija ei – oră de oră, zi de zi...

— Laura!... Laura?!... Maică-sa bătu scurt în uşă, apoi încercă să intre, dar se lovi de uşa încuiată. Laura, dragă, lasă-mă să intru!

— Pleacă!... Lasă-mă-n pace! se auzi ţipătul gâtuit de lacrimi al fetei. Auzi?! Pleacă şi lasă-mă dracului în pace!... Pleacă!...

Elena Coman nu mai insistă.

— Bine, draga mea, voiam numai să văd dacă n-ai păţit ceva.

Femeia se îndepărtă. Fata ei avea să depăşească momentul, era tânără şi puternică. Dar ea? Ea nu era sigură că mai putea rezista brutei duhnind a alcool care cotrobăia bolborosind prin bucătărie...

— Vroiai să vezi dacă n-am păţit ceva? izbucni Laura, urlând la fiinţa din oglindă, care o privea mişcând din buzele-i mute. Biată femeie nebună... Toată viaţa ta numai la asta te-ai gandit – să nu păţesc eu ceva. Să nu ies afară şi să răcesc... Să nu alunec pe un colţ de covor şi să dau cu capu' de parchet... Să nu mă tai într-o nenorocită de coală de hârtie, că se infectează... Şi dacă se infectează, ce?! O să treacă şi basta!... Da' tu, nu, dacă moare copilu'?!... Mai bine muream naibii!... Auzi?! Mai bine muream dracu', să te fi văzut atunci cu alt copchil mort în braţe!... Că nu mai suport! M-am săturat până-n gât să fiu păpuşa ta de porţelan, să m-arăţi tuturor ca pe-un bibelou... Fiindcă-s om, înţelegi?!... Om! Poţi să pricepi asta?!...

Revolta Laurei se topi într-un nou val de plâns. Controlându-şi cu greu hohotele spasmodice, privi iar spre arlechinul din oglindă.

— Trebuie să fiu tare, trebuie să-mi revin! Altfel o să-mi pierd minţile de tot...

Vru să-şi racorească faţa încinsă de lacrimi, însă rimelul îi intră în ochi. Cu pleoapele strânse de usturime, îşi băgă tot capul sub jetul de apă şi atunci găsi calmantul.

— O baie fierbinte...

Atât de fierbinte, încât să-i frigă corpul, să-i ardă degetele, să nu se mai gândească decât la durerea care-i zbârcea pielea, să nu mai audă nimic din cearta teribilă care izbucnise dincolo de uşă.

Îşi potrivi apa şi începu să se dezbrace. Spre marea ei surprindere, găsi într-un buzunar pacheţelul de la Ela, pătrăţelele ca de ciocolată albă pe care i le dăduse ultima dată.

— Şi-aşa, nu spun toţi că, vezi Doamne, pentru femei nu e nimic mai bun decât ciocolata?

Luă un cubuleţ gelatinos şi-l înghiţi. Cu o vagă urmă amară, aproape că n-avea niciun gust, niciun fel de aromă. Ela îi spusese că merg cel mai bine ţinute sub limbă. Ridicând din umerii goi, Laura înghiţi un alt pătrăţel, apoi păşi în aburul căzii.