Povestea adevărată a unei fete imaginare – Cinci

— Hai, la masă...

Maică-sa deschise uşa, anunţând cina pe un ton sec, semn clar că femeii nu-i trecuse supărarea de la amiază.

În drum spre bucătărie, Laura observă uşa încă închisă a sufrageriei. Maică-sa pregătise una dintre reţetele ei preferate, peşte la cuptor cu garnitură de cartofi ţărăneşti, dar masa era pregătită numai pentru o persoană.

Păi, şi voi? întrebă fata, adulmecând folia de staniol în care se ascundea delicatesa.

— Eu am gustat ceva în timp ce pregăteam mâncarea, se scuză maică-sa, trebăluind printr-un bufet. Iar taică-tu... Au fost nişte probleme la serviciu şi acuma se odihneşte. Dacă i-o fi foame, mănâncă el mai târziu.

Laura începu să înfulece, privind forfota neobosită a maică-sii. Trecută de 40 de ani, Elena Coman părea că nu putea fi doborâtă de nimic pe lumea asta, fiindcă viaţa-i arătase colţii neîndurători încă de mică.

La trei ani îşi pierduse tatăl şi crescuse doar cu o mamă şi alte două surori mai mici. Munciseră pentru fiecare bucurie ce le luminase existenţa chinuită, dar, într-un final, îşi croiseră toate un drum în viaţă. Lacrimile şi greutăţile de la început se ascundeau acum în părul alb al bunicii, pâinea lui Dumnezeu, care se zbătuse să-şi vadă fetele realizate, iar acum ar fi luat-o de la capăt pentru copiii lor.

Imediat după liceu, Elena îl cunoscu pe Nicu, un tânăr cu frunte visătoare, student la Politehnică, pasionat de drumuri şi poduri. Cum ea studia chimia, înclinaţia comună spre cifre şi ştiinţe exacte îi apropie inevitabil, astfel că în anul doi se căsătoriră. El prinse un loc bun la Direcţia Judeţeană de Drumuri şi Poduri, ea găsi un post de tehnician de laborator la o fabrică de încălţăminte, astfel că, în scurt timp, îşi cumpărară un apartament şi se mutară la casa lor.

Primul copil îl născu la 23 de ani, şi veni ca o adevărată bucurie pentru întreaga familie. În ghemotocul acela de carne vie se strânseseră speranţele tuturor pentru o viaţă normală, în care un copil n-ar fi trebuit să fie niciodată lipsit de sprijinul vreunuia dintre părinţi. Însă, în spital, bebeluşul luă o răceală ciudată, care-i afectă creierul, murind la scurt timp după aceea.

Şocul fu îngrozitor şi se temură că, pe urma micului înger dispărut atât de devreme, avea să plece şi mama lui. Elena se izola săptămâni în şir în camera copilului şi toţi începeau să creadă că femeia înnebunise irecuperabil. Între timp, îndurerat şi aproape singur, Nicu îşi pierdu serviciul, dar nu-şi abandonă niciun moment soţia chinuită. Împreună cu soacră-sa, se strădui să aline suferinţa femeii, astfel că, într-un târziu, Elena era gata pentru un nou început, chiar dacă nimic nu avea să mai fie la fel.

Bărbatul îşi căută altă slujbă şi se angajă ca şef de tură la combinatul din oraş. Lună după lună, viaţa îşi regăsea făgaşul normal, astfel că avură curajul să mai încerce o dată să fie părinţi. Laura se născu un an mai târziu şi ei hotărâră ca numai Nicu să lucreze, în timp ce Elena urma să aibă grijă de copil zi de zi, ca nimic să nu le mai răpească noua bucurie.

La început totul mersese bine. Nicu era mulţumit de noul serviciu, pe când Elena îşi petrecea tot timpul în camera copilului. Din nou, se-auziră voci spunând că tindea să devină sufocantă prin grija ei, însă Elenei nu-i păsa, atât timp cât casa răsuna de gânguritul şi, mai apoi, de râsetele şi vorbele Laurei. Puiul de om se transforma într-o fiinţă precoce, apoi într-o adolescentă inteligentă şi frumoasă, ştergând din amintirile familiei durerea trecutului.

De la un timp însă, combinatul mergea tot mai prost, oamenii erau tot mai nemulţumiţi şi Nicu venea acasă tot mai posomorât. Văzându-l, Elenei îi era tot mai greu să-şi accepte statutul de casnică şi, din ce în ce mai des, ura ei pentru inactivitate se lovea de apăsările bărbatului, iscând certuri pe care Laura le auzea zi şi noapte, înfundându-şi capul între perne şi sperând că toate aveau să dispară la un moment dat.

Cel mai probabil, o astfel de ceartă se petrecuse şi azi, înainte să vină ea de la şcoală. Fata mai luă o îmbucătură din peştele delicios, atacând liniştea grea cu cea mai veselă voce pe care-o găsi:

— Ştii, părinţii unei colege, Grigoreştii, sunt ambii bucătari, da' pun pariu că n-au făcut niciodată un peşte atât de bun ca al tău!

Femeia rămase nemişcată preţ de câteva clipe, reluându-şi apoi treaba. Puţin debusolată, Laura făcu o nouă încercare:

— Se lăuda azi la ore că ea învaţă să facă prăjituri, dar unu' din băieţii de la unş'pe C i-a spus că foamea nu trece cu zahăr şi siropuri. Şi i-a tras o privire...

Maică-sa schiţă un gest de interes, astfel că merse mai departe cu povestirea:

— E fain când avem ore cu cei de la C. Ştii, ţi-am mai spus eu, băieţii lor sunt campioni la sport. La ore fac tot felu' de glume; unii profesori se mai supără, da' noi ne amuzăm. Măcar ei mai deschid gura, nu ca ăştia de la noi, care-s vreo cin'şpe adormiţi, că toată ziua stau cu ochii în calculatoare şi joacă tot felul de idioţenii. Dacă arunci înspre unu' c-o minge, ori îl sperii, ori îl dai jos cu ea.

Chicoti şi trase cu ochiul la maică-sa, să vadă dacă o asculta.

— Bine, din punctul meu de vedere, nici de ăia de la C nu-i cine ştie ce de capu' lor. Toată ziua stau pe terenul de sport şi chiulesc de la ore, numa' ca să se rupă pentru o minge şi să dea bine pe lângă fete. Deci, îţi dai seama şi ce domnişoare avem pe la liceu. Numa' vedete – şi ei, şi ele... Singuru' care nu-i aşa e Adi Novac, şeful de echipă de la C. Îl ştie tot liceu' şi toţi îi spun Adino, chiar şi profii câte-odată. Na, bravo lui, arată bine, e inteligent, e bun şi la sport şi la învăţătură. Măcar el, dacă nu şi ceilalţi.

Era evident că direcţia povestirii o făcuse atentă pe doamna Coman. Femeia părea că-şi caută de treabă, pentru a nu stânjeni elanul fetei, care prinsese curaj.

— Ştii, Adino are o verişoară la mine-n clasă, Paula Iovan. El a întrebat-o dacă n-ar vrea să iasă mâine la o prăjitură. Azi nu putea, c-avea meci după ore, da' i-a zis că mâine poate ies mai mulţi, că Paula se înţelege bine aproape cu toate fetele din clasă. Aşa că m-a întrebat şi pe mine dacă merg...

Laura lăsă fraza în suspensie, ca întrebarea nerostită să se insinueze de la sine. Maică-sa se întoarse încet, ştergându-şi mâinile cu şervetul de bucătărie.

— Cine te-a întrebat? rosti scurt.

— Ăăă... Paula... Paula m-a întrebat, veni răspunsul Laurei, surprinsă de întrebare. Au vorbit ei azi, într-o pauză, şi apoi Paula ne-a întrebat pe toate, de fapt pe toţi, din clasă... Şi i-am zis că mi-ar plăcea să merg. C-a zis şi ea că n-o să stăm mult, că şi ea are de învăţat. Deci ar fi OK...

— Adică să ieşiţi, mâine, voi şi cei de la unsprezece C. Maică-sa apăsase pe fiecare silabă, pe un ton pe care Laura nu-l găsi prea încurajator.

— Da, adică... Bănuiesc c-o să vină şi fete de la ei, că băieţii-s numa’ opt...

— Păi, din câte mi-ai povestit mai înainte, se pare c-ajung şi opt.

Laura îşi ridică privirea, dar nu reuşi să înţeleagă din ochii maică-si pentru ce-ar fi de ajuns cei nouă băieţi de la 11C.

— Şi cred c-ai putea să-ţi găseşti o companie mai bună decât nişte puştani care se cred ei cei mai tari, mai spuse femeia.

— Dar nu ies numai eu cu ei! ridică Laura vocea cu un ton. Vrem să organizăm o ieşire cu mai mulţi, clasa noastră şi clasa lor. Ce mare lucru, pierdem şi noi vremea, o oră, două, împreună...

— Exact, pierzi vremea, când mai sunt şi altele de făcut. Teme şi lectii sunt destule, se apropie tezele. N-aveţi timp în vacanţe să vă vedeţi? Lasă-i pe ei, treaba lor ce fac, dacă ei cred c-or s-ajungă undeva cu fotbalul lor din curtea şcolii. Tu, în schimb, ar trebui să ştii mai bine care ţi-e interesul...

— Interesul? Cred că-mi ştiu foarte bine interesul! Nu ştiu dacă pân-acum ţi-am dat vreodată motiv să fii nemulţumită de mine la şcoală, astfel încât să fie chiar aşa o tragedie să ies două ore cu colegii mei la un suc, într-o zi, după şcoală.

Maică-sa recunoscu în sinea ei că Laura avea dreptate. Până-ntr-a opta luase numai premiul întâi, iar la liceu fusese mereu în primii cinci din clasă, chiar cu câteva încercări pe la olimpiade. Dar nu voia ca fiica ei să se înhăiteze cu toţi liceenii ăia, pentru care şcoala nu era decât prilejul de întâlnire cu gaşca, fiindcă oricum profii nu erau chiar atât de bătuţi în cap să nu-i treacă. Doar nu era să pice o clasă-ntreagă!...

— Las' că ştiu eu cum e cu ieşirile astea. Ştiu eu ce trece prin mintea băieţilor; nu mai ştiu cum să vă învârtă, să vă tragă pe lângă ei şi, uite-aşa, trece timpul, hai cu băieţii, hai cu gaşca, şi mă trezesc că mă suna diriginta să mă-ntrebe ce-i cu fata mea, de n-o mai interesează şcoala...

— Mamă, dar exagerezi, ripostă Laura aproape ţipând. Ce treabă au diriginta şi şcoala cu o simplă ieşire în oraş? O zici de parcă mă duc nu ştiu unde şi m-apuc de tâmpenii. Nu vezi că eşti absurdă?

Femeia ştia că era. Dar simţea că o pierde.

— Să nu ţipi la mine! Te rog, ai grijă cum vorbeşti... Sunt mama ta şi cred că ştiu mai bine decât tine, în clasa a unş'pea, unele chestii. Ştiu că...

— Mereu tu ai ştiut totul pentru mine! Aia trebuie făcută, aia nu trebuie făcută, că aşa zice mama... Dar pe mine m-ai întrebat vreodată, măcar aşa, de chestie, dacă am vreo părere?... Nu, c-aşa ştii tu, şi altfel nu se poate!

— Dacă mai continui pe tonul ăsta, vezi că ne supărăm, se strădui femeia să nu-şi piardă cumpătul. Şi ai grijă, c-ai să-l trezeşti pe tac-tu...

Dar era prea târziu. Nicolae Coman apăru în uşă, cu părul răvăşit şi cu privirea rătăcită a celui care nu mai simţea nimic decât o insuportabilă durere de cap. După barba crescută de două zile şi hainele şifonate, ai fi zis că vine direct de pe tejgheaua unei bodegi, decât dintr-o casă de oameni. Din păcate, impresia era întărită de mirosul de alcool ieftin ce-l însoţea, în timp ce bărbatul cerea linişte cu o voce răguşită de băutură.

Laura citi în ochii maică-sii un fel de teamă – asta era ceea ce încercase să ascundă dincolo de uşa închisă a sufrageriei: Nicu dăduse în patima băuturii şi erau zile când venea acasă arătând şi mirosind ca un boschetar, fără niciun ban sau chiar fără portofel, pierzându-le cine ştie pe unde îşi făcea veacul.

— Linişte! hârâi Nicolae Coman. Ia mai gura, că ţipaţi amândouă ca nişte descreierate... Ce mama dracului urlaţi aşa?

— Lasă, Nicule, nu-i nimic... Du-te şi te culcă la loc, încercă Elena să-l calmeze. Discutam şi eu cu Laura şi-atâta tot.

— Ia mai lasă-mă cu din astea, auzi? Că de gura voastră nu mai poate omul să doarmă-n casa lui, dup-o zi de muncă! Mi-aţi impuiat capu' cu problemele voastre de muieri! Acu' ce s-a mai întâmplat?

Ajunsă la capătul răbdării şi revoltată de taică-su, care apăruse ca ultimul beţiv de pe stradă, Laura izbucni:

— I-am spus mamei că vreau să ies cu colegii mei în oraş. Într-o zi după ore! Nu mai sunt copil şi am şi eu dreptul să-mi fac prieteni şi să ies cu ei!...

— Auzi la ea, "nu mai sunt copil", se amuză taică-su într-un mod straniu. Aşa-i femeie?

— Da, răspunse Elena cu o voce cât putea de autoritară. Şi nu-mi place cu cine vrea să iasă, aşa că nu vreau să-şi piardă vremea cu indivizii ăia!

— Indivizi!?... Sunt colegii mei, mă văd în fiecare zi cu ei şi-o să ieşim în oraş!

— Gura, fato! replică brutal Nicu. Tu să nu te urli în casa mea, m-auzi?... Poate vrei să nu mai ieşi din casă!?

— Nu vreau decât să nu vă mai purtaţi cu mine ca şi cum aă avea doi ani. Am 18 ani aproape şi cred că ştiu şi eu destul de bine ce e bine pentru mine şi ce nu! Laura găsi în ea un curaj nebănuit. Şi dacă tu, că nu mai vezi nimic în afara sticlei de băutură, şi mama, care se teme c-o să mor la prima bătaie de vânt, nu vreţi să înţelegeţi c-am crescut şi am şi eu nevoile mele, asta-i problema voastră...

Nicu îşi ieşi din minţi.

— Gura, nesimţito! Nu vorbi aşa cu mine, că te ia mama dracu'! Adică eu te-am crescut şi-am avut grijă de tine ca tu să mă scuipi în ochi? De-asta dau eu bani la nenorocitu' ăla de liceu, ca să iesi cu toţi golanii şi să-ţi baţi joc de taică-tu?!...

Ochii bărbatului sclipeau de furie şi se sprijini de tocul uşii ca să nu-şi piardă echilibrul...

— Aşa vorbeşti tu cu mine, nesimţito?! Cât erai copchil nu comentai, că era bine, că-ţi aducea taică-tu de toate... Acuma nu-ţi mai convine, că eşti deşteaptă şi le ştii tu pe toate... Auzi, la mine-n casă să nu deschizi gura, că te pleznesc de nu te vezi!... Eu te-am făcut, eu te omor... Fir-ai tu să fii, mama dracului de comedie... Cât stai în casa mea, faci cum zic eu. Şi dacă eu zic că nu te duci, apăi nu te duci nicăieri, ai priceput? Dacă nu, du-te, fato-n lumea largă şi nu mă mai urla la cap... Că eu nu mă duc să muncesc ca un bou ca s-aibă fiica-mea ce toca cu toţi derbedeii...

— Las' că te duci tu şi toci banii-n toate crâşmele şi cu toţi beţivanii...

Cuvintele Laurei erau ceva mai mult decât o şoaptă înecată în lacrimi. Izbucnind în plâns, fata trânti scaunul de perete şi fugi din bucătărie, printre cei doi adulţi: maică-sa, rămasă încremenită de furia oarbă a lui Nicu, şi taică-su, icnind ca un animal rănit, aproape doborât de mahmureală. Laura nu mai voia să ştie de nimeni şi se-nchise în baie, prăbuşindu-se hohotind pe gresia rece şi dură.