Povestea adevărată a unei fete imaginare – Doi

Adino aştepta rezemat de soclul de piatră. Se echipase deja pentru ora 14.00, când jucau cu B-ul în campionatul liceului. Era un meci pe care toată lumea îl aştepta cu entuziasm – cele două clase făceau orele de sport în paralel şi, chiar dacă era evident că Adino şi băieţii de la C erau mai buni, cei de la B se dovedeau întotdeauna o nucă greu de spart, capabilă de orice fel de surprize.

Dar acum mintea lui Adino era departe de fotbal; se învârtea neîncetat în jurul Laurei Coman, fata pe care o remarcase la orele de info şi engleză. Îi plăcea şi simţise că sentimentul era reciproc. După mai multe zile în care niciunul nu îndrăznise mai mult decât simple priviri, îi strecurase Laurei un bilet într-un caiet. N-avea cum să ştie dacă ea îl va găsi, dar nu-şi bătuse prea mult capul – într-un fel sau altul, avea să-şi dea seama. Şi într-adevăr, în pauza următoare, o colegă îi adusese răspunsul cu întâlnirea de la statuie.

N-avea ceas, dar nu conta. Ar fi stat acolo oricât. Până nu afla răspunsul Laurei nu se putea gândi la altceva, nu se putea concentra la meci. Şi voia să-şi îndrume echipa spre o nouă victorie. Îi trebuia doar puţină răbdare.

Chiar atunci, Laura ieşi din liceu şi o privi apropiindu-se – era înaltă, graţioasă, dar sesiză în mersul ei crispare. Avea emoţii, era clar, dar nici el nu putea nega înţepăturile din vârful degetelor. Se hotărî să alunge stinghereala fetei şi începu discuţia fără să mai aştepte.

— După cum arăţi, aş spune că ultima ora n-a fost dintre cele mai reuşite, nu?

— Chiar deloc, răspunse Laura, oftând uşurată că gheaţa fusese sparta. Prof mai enervant decât ăsta de română n-am mai văzut!

— Poate ăia de la umană sunt pe-aceeaşi lungime cu el, dar sunt convins că niciuna dintre clasele de mate-info nu-l înghite.

— Eh, nu mai contează. Cred că mi-a pus un doi, că n-am ştiut să-i zic nu stiu ce despre Marin Sorescu. Dar eu mă gândeam… numai la pauză.

— Mulţumesc c-ai venit, spuse Adino, fixând-o cu privirea.

Fata roşi, plecându-şi imediat privirea spre firele de iarbă.

— Păi, am văzut biletul de la tine şi n-ar fi fost frumos din partea mea să nu-ţi dau nici măcar un semn, rosti Laura, simţind că prinde din nou curaj. Continuă, ridicându-şi ochii spre figura senină a băiatului:

— În afară de info şi engleză, nu ştiu cum ai orele, aşa c-am zis că poate vorbim în pauza asta.

— Dacă tot m-ai scos la aer, m-am schimbat şi pentru meciul de la două. E plăcut afară şi nu prea am chef de istorie, spuse Adino făcându-i complice cu ochiul.

Auzindu-l, Laurei îi mai veni inima la loc. Dacă astăzi avea meci, atunci puteau ieşi în altă zi. Avea astfel timp să-i anunţe pe ai ei că va întârzia după ore. Ştia că n-aveau să înţeleagă, dar trebuia să încerce.

— Mi-a plăcut mult mesajul tău, îi spuse lui Adino, şi da, mi-ar plăcea să ieşim la un suc. Bineînţeles, într-o zi când n-ai meci...

— Atunci rămâne stabilit! Băiatul zâmbea cu gura până la urechi. Şi mergem unde vrei tu!

— Ştii, părinţii mei nu prea mă lasă să-ntârzii de la şcoală, aşa că poate mergem undeva pe-aici, pe-aproape. La Crizantema...

— S-a făcut! Şi nu-ţi fă griji cu ai tăi, doar meriţi şi tu o prăjitură din când în când...

— Mmmda, rosti Laura, puţin încurcată de elanul băiatului.

— Atunci, aşa rămâne. Şi mâine, la engleză stabilim exact ce şi cum. Acum, hai, fugi, să nu-ntârzii la oră, c-o notă proastă pe zi ajunge!

— Aşa-i, da... Bine-atunci, mai vorbim mâine!

Nesigură, fata se întoarse şi porni spre liceu. În spate, Adino mai spuse ceva, dar ea deja revedea în minte întreaga conversaţie. Era un băiat drăguţ, se vedea că încerca să n-o facă să se simtă prost.

După amorţeala orelor de română, scurta întâlnire o înviorase. Începu să urce treptele, dar se opri – nici măcar nu-i urase baftă la meci. Privi în urmă şi vru să se întoarcă, dar soneria o făcu să se răzgândească. Acum nu mai avea timp, dar se hotărî ca după ore să treacă pe la terenul de sport şi să-i ureze succes. Poate avea chiar să stea puţin, la început, cu celelalte fete. Pentru cinci-zece minute de întârziere, părinţii ei n-aveau să spună nimic. Păşi în clasă nerăbdătoare să termine ora care nici măcar nu începuse.