Povestea adevărată a unei fete imaginare - Opt

Acum era singură în noaptea umedă. Îşi reproşă pentru o clipă că nu se gândise la ploaie, dar apoi se răzgândi. Picăturile rare mai mult se jucau cu ea, agăţându-i-se în păr, licărind şi dispărând, într-un joc de lumină palidă. Porni spre locul de întâlnire, simţindu-se la fel de proaspătă ca şi ploaia.

N-avea mult de mers; în scurt timp, desluşi siluetele grupului de tineri. Pe măsură ce se apropia, înţelese că gaşca o remarcase şi începu să zâmbească, închipuindu-şi-i pe cei şase băieţi cum o observau şi o analizau. Nu-i putea încă recunoaşte (alţii decât echipa de la 11C nu puteau fi), dar nemişcarea lor era semn că fiecare se pierduse în gândurile provocate de noua apariţie.

— Vai, să-ţi baţi nevasta de cum arată tipa asta!...

Nu şi-l imagina pe Dan reacţionând altfel. Părea că lumea nu înceta vreodată să-l uimească pe masivul coleg al lui Adino – şi mereu, la ore sau pe terenul de sport, unde părea lipit de careul de şase metri, această uimire căpăta cele mai sugestive exprimări.

— Auziţi, da’ de când se-mbracă aşa gacica?

Ăsta nu putea fi decât Cezar, unul dintre gemeni, fraţii-delfini, cum le spunea ceilalţi. Cei doi erau o adevărată anomalie pentru populaţia feminină a liceului, fiindcă mâncau orice, oricât, oriunde şi oricând, fără să prindă niciun pic de grăsime. Dacă Radu ignora aspectul, absorbit fiind de tot felul de matematici complicate, Cezar îi exaspera pe toţi cu energia lui nesecată. Adino îl luase în echipă fiindcă era în stare să dribleze pe toată lumea (incluzând aici şi proprii săi coechipieri), iar şuturile lui erau torpile devastatoare pentru oricine se afla în calea mingii (incluzând aici şi ciorile care se credeau la adăpost în copacii din jur).

— Bă, coiţă, ne-o dat cu limba de asfalt fimeia asta…

Cu statura lui de juma’ de buletin, Dorin părea şeful neîncoronat al puştilor de-a cincea. Mereu gata să spună o tâmpenie, aveai senzaţia că sub pleata lui scăpată de sub control nu-şi găsea niciodată loc vreun gând inteligent. Cu toate astea, Dorin era unul dintre olimpicii clasei şi multiplu campion naţional la lupte. Era o plăcere să-l vezi jucând fotbal, dar numai de pe margine; cei din teren ajungeau rapid victimele ineditului său punct de vedere, cum că totul nu era decât o succesiune de low- şi high kick-uri, ca în sporturile de contact.

— Cum naiba, mă, de toate bunăciunile vin numa’ la tipu’ ăsta?...

Vali era geniul neînţeles al grupului şi unul dintre cei mai buni contorsionişti din liceu. La cât era de firav, toţi îi spuneau Ghiocel, dar pe teren nimeni nu reuşea asemenea parade ca el, din cele mai absurde poziţii. Şi tot aşa, încă nu se găsise omul care să-i dea replica şi să pună capac logicii înfiorătoare a tânărului.

Căutându-l din ochi pe Adino, Laura o descoperi pe aceeaşi blondă enervantă de mai devreme, lipindu-se acum ca o meduză de gâtul tânărului. Îşi aminti numele ei, Corina, dar numai atât; se strădui să găsească mai multe elemente de care să lege fiinţa aia, care o scotea pur şi simplu din sărite, dar nu reuşi.

— Blondă fatală, sărăcuţa de tine… Las’ că vezi tu în seara asta unde ţi-e locul, platinato!...

Ceva mai departe, umbră fidelă, descoperi silueta de neamţ a lui Andrei. El şi Adino erau nedespărţiţi, oamenii fără de care gaşca s-ar fi destrămat. Toţi îl considerau pe Adino liderul incontestabil al celor de la 11C, dar recunoşteau în acelaşi timp că asta ar fi fost un lucru imposibil fără Andrei. Mereu calm şi lucid, părea un nebun pe terenul de sport, îngrozindu-şi colegii cu intrările la sacrificiu şi îngrijorându-i de-a binelea cu plăcerea lui absurdă de a se arunca în calea mingii. Şi, ca să le facă tuturor în ciudă, el era cel care-i “repara” pe alţii, dacă se produceau accidentări. Prieten sau adversar, era mereu acolo pentru nefericit. Oricând intra careva într-o belea, Andrei era acolo pe post de avocat. Oriunde era ceva de organizat, Andrei era acolo. Păstrând mereu un calm impenetrabil, ca şi cum nimic nu-l mai mira pe lumea asta.

De când venise în liceu, nu-l ştia nimeni să fi umblat cu vreo fată. În schimb, numai Laura ştia vreo trei care tânjeau în ascuns după atenţia lui. Şi asta doar la clasele de-a unş’pea… Iar acum era acolo, cu statura lui de arian, cu privirile-i albastre-gri măsurând-o din cap până-n picioare, neschiţând nici cel mai mic gest. Brusc, Laura simţi c-ar fi dat orice să afle ce gândea tânărul despre apariţia ei intempestivă.

Adino privea şi el spre fata care se apropia. Tânărul avea ceva, nedesluşit şi natural, se vedea de la o poştă că e conducătorul trupei. Impunea respect şi emana o atracţie irezistibilă, astfel încât Laura era convinsă ca oricare dintre cele patru fete prezente ar fi vrut să-i intre în graţii. Dar Adino era prea tulburat de nou-venită:

— Bună!... Ăăă, nu mă gândeam c-ai să fii aşa... aşa de... Arăţi fenomenal!

Laura dezvălui un zâmbet perfect, care-i înlemni pe toţi; până şi Andrei ridică o sprânceană, contrariat. Fata se apropie senzual de urechea tânărului, şoptindu-i:

— Fiecare campion merită o răsplată pe măsură. Şi-n seara asta, eu voi fi regina ta.

Simţind că i se pune un nod în gât, Adino regretă că nu-i trimisese bileţelul ăla mai devreme. Laura se întoarse către restul grupului:

— Sper că mergem să ne distrăm în seara asta. Eu am un chef nebun de discotecă!...

Adino era tot mai surprins. Nu-şi imaginase niciodată că în spatele timidei Laura se ascundea, de fapt, o asemenea... tipă.

— Păi, da... În cazu’ ăsta, cred că lăsăm prăjitura pe altă dată... Sau... Nu ştiu... Mergem în discoteca?

Dan se-apropie, dându-i un ghiont:

— Bă, eşti nebun?!... Cu asta-n discotecă, le pică faţa la ăia!... Nu faci un pas şi li se scoală la toţi de-un metru...

Vali răsări şi el, cu o remarcă în stilu-i caracteristic:

— Îţi dai seama că, la atâta exces de testosteron, vine şi chefu’ de scandal...

— Păi, dacă vor, le dăm... Doar ştii că nu tre’ să mă rogi mult la cafteală... Nările lui Dorin fremătau, mirosind acţiunea.

— Băi, staţi uşor, ne ducem să ne simţim bine... Că doar n-om avea noi singurele fete din toată discoteca! Şi dacă, totuşi, ne-ntreabă careva de sănătate, ei bine, o să-l rugăm pe Dorin să-i facă o schemă... Ce zici, Laura? întrebă Adino, căutând ochii fetei.

Dezlipind-o pe blondă de gâtul tânărului, Laura îşi linse buzele lasciv. Până să ajungă în discotecă, băieţii deja simţeau cum li se urcă sângele la cap.

— Eu zic să mergem în Hyper!...

Cei doi porniră îmbrăţişaţi înaintea grupului. În spate, meduza blondă dădu glas unor proteste, pe care nimeni nu le băgă în seamă. Văzându-se eşuată în grija nimănui, încercă să se prindă de gâtul lui Andrei – că, oricum, toată lumea ştia că el era adevărata partidă. Tânărul o îndepărtă sec, fără să o privească. În locul ei apăru Cezar:

— Amice, trebuie să recunoşti că ţi se urcă minţile pe pereţi de la bunăciunea asta. Înnebuneşti dracu’!...

— Pfoai, Doamne! Mie-mi spui?! veni de undeva replica neaşteptată a lui Andrei.

Ultimul venea Dan. La braţ cu două fete, se pregătea pentru o noapte nebună.