Povestea adevărată a unei fete imaginare - Trei

Deschiderea ambelor uşi de la ieşire era ultimul lucru pe care mai apuca să-l facă elevul de serviciu, după ce soneria anunţa sfârşitul orelor. În câteva clipe era înghiţit de puhoiul gălăgios al tinerilor nerăbdători să înceapă cu adevărat ziua. Timp de minute bune, ieşirea şi scările principale erau un şuvoi compact de trupuri în mişcare, ici-colo cu vreun naufragiat care-şi căuta perechea s-o conducă acasă, ori vreo insuliţă a celor de la postliceală, ce aşteptau răbdători eliberarea drumului către orele de dup-amiază.

În ziua aceea povestea se repeta întocmai. Elevul de la cancelarie sunase pauza de 14.00, şi cel de la ieşirea elevilor se pregătea să deschidă uşile. Ezită câteva clipe, cu ochii ridicaţi spre tavan. De undeva, de la etajele superioare, venea un vuiet, timid la început apoi tot mai intens, ca şi cum liceul era un vulcan care se pregătea să-şi golească adâncurile de magmă. Deschise uşile şi imediat, pe scări, apărură primii fugari. Era zi de meci în campionatul liceului, aşa că băieţii atacaseră pauza primii, năvălind către terenul de sport şi căutând locul cel mai bun de privit. Holul se umpluse şi elevul renunţă la gândul absurd de a se întoarce la masa lui. În schimb, se prinse cu mâinile de gratiile uşii, îndurând resemnat asaltul evadaţilor.

Pe teren, cele două echipe se pregăteau de meci. Cei opt jucători de câmp schimbau glume şi provocări, în timp ce ambii portari erau luaţi la ţintă de spectatorii care se adunau pe margini:

— Stai, bă, că trag şi eu una, dacă eşti aşa de bun!

Şi băieţii erau. De luni întregi jucau acest meci la fiecare oră de sport. Adversarii se ştiau de mult şi, tocmai de aceea, părea că niciodată nu se luau în serios. Mereu ieşeau faze de toată frumuseţea, geniale sau comice şi, în functie de forma de moment a celor de la B, favoriţii de la 11C aveau mai mult sau mai puţin de lucru pentru a câştiga. Nu exista niciun motiv ca situaţia să se schimbe, dar cei de la 11B anunţau ca sigură o victorie:

— Nu de alta, da' s-ajungeţi şi voi, ăştia bunii, mai repede acasă, că le-o fi dor babacilor să vă vadă!...

Adino era mulţumit. Colegii se ţineau de bancuri şi giumbuşlucuri cu mingea, dar îi simţise în vestiar că n-aveau chef de accidente care să le strice parcursul în campionat. Sau reputaţia... În plus, se văzuse cu Laura şi urmau să iasă în oraş – era şi timpul ca din renumele lui de căpitan să dispară mica observaţie de "burlac"… Totul era aşa cum trebuia. Se putea concentra în totalitate asupra meciului. Îşi chemă echipa şi le dădu atent ultimele indicaţii. Oricine privea mai îndeaproape, îi putea vedea ochii sclipind de bucuria celui mulţumit de viaţa sa.

Profesorul de sport fluieră şi meciul începu. Odată cu el, galeriile de pe margine se treziră la viaţă. Mai ales fetele se entuziasmau de fiecare dată când băieţii de la C aveau mingea. Pentru ele, jocul însemna prea puţin, dar prestigiul învingătorilor se răsfrângea şi asupra lor, în calitate de companioane fidele.

De cealaltă parte, membrii altor echipe, eliminate sau încă în competiţie, urmăreau disputa îngânduraţi, cu aere de cunoscători, strigând indicaţii sau îndemnuri de încurajare, ca şi cum lupta de pe teren depăşea simpla lume a fotbalului, iar cei de la B erau nişte cavaleri care, numai cu o dăruire absolută, puteau învinge răul suprem care le stătea în faţă.

Adino era la post, în faţa careului, oprind orice atac advers şi dirijându-şi coechipierii spre poarta cealaltă. La un aut, o văzu şi pe Laura printre fetele de pe margine. Vru să-i strige ceva, însă, în clipa de neatenţie, un adversar strecură mingea pe lângă el şi scăpă singur cu poarta.

Echipa B-ului încetă să mai alerge şi începu să strige la unison, ca şi cum forţa tuturor glasurilor se aduna în gheata atacantului care şută puternic. Adino rămase imobil, spectator la întreaga scenă, care se încheie cu un plonjon disperat al portarului pe asfaltul dur... Tânărul se ridică, vizibil zdruncinat de contactul cu solul, privind contrariat când la Adino, când la adversarul năucit şi el că ratase ocazia la care nu se aştepta nimeni. Portarul era totuşi cu gura până la urechi – fiindcă mingea poposise, până la urmă, în braţele lui.

Adino se dezmetici primul. Cineva venise la meci doar pentru el, şi el se pierduse ca un puşti de-a cincea.

— Hai, repede, aici!

Cu mingea la picior, căpitanul îşi trase echipa în atac. Pasă repede şi rămase în spate, la recuperare.

— Hai, urcă, urcă!... Vezi în dreapta, liber!... Pasă!... Pas'!... Paaas'!

Jucătorul trimise undeva în centru şi omul lui de-acolo şută violent spre poartă. Trasorul se duse imparabil în vinclu, stârnind chiotele de bucurie ale fetelor de pe margine. Portarul advers se recunoscu învins, cu privirea împăcată a celui care ştia că de ce ţi-e frică nu scapi, iar golul trebuia să pice odată şi-odată.

Profitând de scurtul răgaz, Adino fugi spre grupul de fete în care era Laura.

— Adinoo, uuu!... Bravo, Adinooo!... O blondă se-agita de zor, pregătindu-se să-i sară de gât, dar el n-avea ochi decât pentru Laura.

— Nu mă aşteptam să vii. Te-am vazut pe margine şi am... Îşi ascunse fâsticeala în câteva guri de aer.

Sincer, nici eu. Dar când ne-am... Fata ezită şi ea... Când ne-am despărţit la statuie, am uitat să-ţi urez baftă. Aşa că... baftă!

— Mulţumesc! Ochii lui Adino radiau din nou. M-am încurcat eu acolo, dar Andrei e portar bun, n-o încasează el aşa usor. Oricum n-o să se mai repete, ai săvezi!

— Aaa... Aş mai sta, să ştii, dar nu vreau să întârzii acasă... Succes şi-mi spui mâine cum s-a terminat!

Fata făcu un gest curios, neterminat, apoi se hotărî brusc şi-l sărută pe Adino pe obraz. Se întoarse şi dispăru în mulţimea de pe margine. După ce ieşi din înghesuială, îl căută iar cu privirea pe băiat, dar nu găsi decât ochii de venin ai blondei:

— Cred şi eu, vine şi omu' să-şi tragă sufletul şi gata, hai să ne pupăm, să ne vadă toată lumea. Ce sclifosită!...

Dar Laura era deja departe, lipită de un perete, încercând să înţeleagă ce se întâmplase.

Pe teren, Adino îşi reluase locul în echipă. Împărţea indicaţii şi intra la minge cu aceeaşi concentrare şi prezenţă de spirit. Dar simţea pe obraz o arsură care-i intra, încet, încet, în suflet.