Poveste din Uber

Am aterizat în Bucureşti pentru câteva zile de meeting-uri la sediu cu colegii şi câţiva reprezentanţi ai clientului — ideea Agenţiei de team-building.

Uber-ul pe care l-am chemat se dovedeşte a fi un Logan alb de prima sau a doua generaţie, cu regulamentara modificare pe GPL, curăţel şi pe-afară şi pe-năuntru — pentru care fiecare curbă pare să fie ultima, înainte să i se desprindă roţile.

Şoferul e un bărbat trecut de 50 de ani şi de zilele cu păr pe cap, prezentabil şi amabil, peltic şi cu chef de vorbă.

Un SUV mătăhălos ne taie calea la ieşirea din aeroport. Genul de situaţie în care orice taximetrist care se respectă i-ar fi spus numai lucruri “dulci” şi colorate celuilalt şofer (mai ales că era o femeie) — ignorând complet că nu era singur în maşină.

Omul meu, însă, oftează cu toată tristeţea lumii în voce: Ai fi crezut că-n 30 de ani s-a mai schimbat ceva, s-au mai cizelat oamenii, dar nu… Păi, când eram eu… se pune el pe povestit. Din cauza defectului de vorbire, discursul este uneori greu de urmărit — dar, în acelaşi timp, e foarte pitoresc.

E în România de aproape cinci ani, după ce înainte a trăit 24 în Marea Britanie, unde a plecat destul de repede după Revoluţie, să muncească drept livrator. Ulterior a avansat; nu înţeleg spre ce, dar nu-l întrerup. Mi-e clar că a ajuns suficient de departe într-un sfert de veac ca să strângă destui bani şi să susţină povestea pe care mi-o deapănă.

N-a fost ideea lui să se întoarcă. A renunţat la situaţia înstărită de acolo la presiunea soţiei, care voia neapărat să-şi crească nepoţii alături de neamurile din România. Pasul înapoi l-a făcut greu — şi regretul i se citeşte clar în voce.

Când a plecat, avea deja o fetiţă, iar acolo i s-a mai născut un băieţel. Astăzi are 19 ani şi e încurcat cu o stewardesă de 24. Fute la greu la “doamna profesoară” când asta are câteva zile-n România, completează el, şi cei doi tineri debordând de sexualitate din imaginea mea mentală se transformă în două animale de prăsilă împreunându-se furibund.

Fata are 30 de ani şi s-a întors şi ea în România. Îi era bine acolo, făcea bani, era la o firmă de avocatură… dar s-a cuplat cu un marocan (sau, poate un “marocan”, nu mi-e clar)… traficant de droguri. Când m-am trezit cu ăla acasă, la mână avea ceas de jde de mii de lire. L-am întrebat “Da’ de unde ai, mă, tu bani să umbli cu ceas din ăsta?”… Păi, că familia, că afaceri, îmi zice el… Fugi, mă, d-acilea cu familia ta!... Ca s-o rupă fiică-sa cu interlopul, a trimis-o înapoi în România.

În ţară, şi-au dat seama că fata moare de foame cu avocatura ei. Fără intrare, fără relaţii şi cu judecătorii ăştia corupţi, cum să trăieşti, tată, cin’ te cunoaşte pe tine, să-ţi dea de muncă?... Unde mai pui că de-acolo a plecat în anul patru de facultate şi aici au primit-o doar în anul trei… Ştii ce mi-au zis? Că la noi se face mai multă carte decât la englezi. “Păi, dacă ai noştri fac mai multă carte — i-am întrebat — atunci de ce se chinuie atâţia tineri să plece la studii în afară?”… Cică să-i întreb pe ei, aşa mi-au zis…

Mă rog, am zis c-o bag pe lângă un notar. Fără măcar cin’ jde mii nu se uită nici naiba la tine… L-am găsit pe unu’, dar îmi zice ăla: “Eu o iau pe fiică-ta, o învăţ, dar trebuie să-mi iei şi afacerea dup-aia”… O sută cincizeci de mii m-a costat toată treaba… I-am zis: “Fată, de-acum te-ai aranjat, notarii fac bani uşor. Să nu te prind că umbli cu şmecherii, nu te bagi în combinaţii. Ştampila pe lanţ, la gât, n-o laşi la birou, că nu ştii cine stă cu ochii pă tine!”

Face o pauză şi, nu ştiu cum, discuţia sare la poliţia comunitară — când a venit în ţară şi a avut de-a face prima dată cu ei, nu ştia ce sunt —, cine şi cum intră acolo. Cu şpagă, bineînţeles. Fără şpăguţă nu se face nimic şi nu mişcă nimeni… Vreau să-mi fac o afacere de asta a mea…

Pentru o clipă, m-a pierdut. Comunitari, şpăgi, afacere… Noroc că face un gest, lovind cu ambele mâini volanul, că-mi dau seama: o afacere cu maşini, cu taximetre.

Am fost la reprezentanţă la Toyota, să-mi aducă 20 de maşini – Corolla. Că nu se poate, că nu sunt… Până nu i-am băgat lu’ ăla 500 de euro, numai aşa o ţinea. Dup-aia, după trei zile, m-a şi sunat: că aveau deja 14 maşini şi că mi le scosese de la 22.000 la 17.000 fiecare… 350.000 de euro i-am adus lu’ ăla, cash — şi el, fără ăia 500, nici nu voia să se uite la mine.

O limuzină germană, care parcă nu se mai termină, iese aiurea de pe o străduţă. Omul meu frânează brusc: Aţi văzut?... O femeie!

Când să se pună din nou în mişcare, un X6 alb, cu obligatoriile geamuri fumurii, trece în trombă prin stânga: Nici nu i-a trecut prin cap să frâneze un pic. A trecut, nici nu s-a uitat, că el e jmecher…

Trecem de tanti care, din modul cum se agită la volan, e limpede că ea îl “blagosloveşte” pe taximetrist şi ne blocăm într-o coadă la un semafor. Omul îşi duce ideea la capăt:

Toţi sunt jmecheri în ţara asta, fraier nu mai e niciunul!

După care smuceşte puternic stânga de volan, se urcă pe linia de tramvai şi depăşeşte întreaga coloană de maşini.

Dac-aţi şti, când eram în Anglia, cât îmi doream să fac măgării din astea!... Ce, acolo poţi să faci aşa ceva? Nici vorbă!... Dar aici, toată lumea nani-nani frumos, fiecare face ce vrea — cum să nu faci şi tu?

Cuprins de elan, omul intră în intersecţie. Nişte claxoane pornite din spate îl fac să se oprească după doi-trei metri, adică fix acolo unde încurcă pe toată lumea. Da’ ce-am făcut, oare am plecat pe roşu?...

Nu doar că a plecat pe roşu, dar după cum s-a încadrat vom rata hotelul care e chiar pe partea cealaltă a intersecţiei. Îi spun şi lui asta şi m-asigură că nu-i nicio problemă. Între timp, un autobuz apărut într-o laterală şuieră îngrozitor din nişte goarne. Omul meu se porneşte într-un târziu şi nu reuşesc să număr câte reguli de circulaţie încalcă în următorii zece metri. Face nişte răsuciri de mă mir că roţile încă nu i s-au desprins şi opreşte totuşi în faţa hotelului.

Deh, asta e, ce să-i faci?... mai spune şi coboară să mă ajute cu bagajul.