Poveste corporatistă

Pe aripile gândului zburăm peste oraşe, peste sate, peste fluvii, şi ne pogorâm într-o duminică după-amiaza, pe treptele unei fântâni de piatră, la umbra unui stejar falnic – unde a poposit un menestrel, un poet-cântăreţ rătăcitor.

Nu vom spune mai multe despre unde se întâmplă toate aceste lucruri, căci Crina ne-a avertizat de oameni răi, care transformă natura plină de viaţă şi de farmec în natură moartă şi plină de pavele.

Poartă o haină scurtă, neagră, din catifea, şi pe deasupra o mantie prinsă cu un lănţug la gât. În mână ţine o vielă (strămoaşa îndepărtată a viorii de astăzi).

În jurul lui s-au aşezat pe jilţuri câţiva seniori: stăpânul locului – un baron; un stareţ; patru consilieri; apoi preoţi şi asistenţi. Pe margine se găsesc şoferii.

În urma lor s-au strâns mulţime de meseriaşi, calfe, oşteni de la cazarmă, oameni de pe moşiile bisericii, copii şi gură-cască.

Cu învoirea baronului, menestrelul a recitat până acum patru sau cinci poeme.

Nefiind un poet nobil, neavând haine scumpe, nici slujitori, baronul i-a îngăduit să cânte aici, pe treptele fântânii – nu în castelul său.

Poetul este însă meşter. S-a străduit să cânte astfel încât să placă tuturor. Iar cei îngrămădiţi în urma jilţurilor l-au aplaudat din toată inima, bătând din palmele butucănoase:

– Bravo, iubite menestrel!... Mai cântă-ne, mai cântă-ne!...

Şi baronul i-a întins câteva bancnote colorate.

Aplauzele au contenit.

Pe la ferestrele înguste ale caselor din împrejurimi s-au ivit sumedenie de capete de fete şi femei. Şi ele sunt numai urechi, dornice să audă cântul şi să-l vadă pe menestrel.

Şi menestrelul se înclină: întâi spre baron şi spre stareţ; după aceea spre ferestre – şi face un semn cu mâna spre mulţime:

– Ce doriţi să mai ascultaţi?

– Spune-ne, iubite menestrel, o poveste corporatistă.

Şi menestrelul glăsuieşte, în timp ce sunetul vielei se aude încet, încet şi grav, ca versul cântecelor vechi…

---

A fost odată ca niciodată un târg…

– O mândră cetate! se auzi o voce.

Un târg, continuă menestrelul netulburat, aşezat pe şapte coline. Şi-n târgul acesta locuia, într-un bloc cu opt etaje (printre ultimele construite în perioada ceauşistă, prin urmare cu pereţi strâmbi dar cu trainică armătură din fier), o familie corporatistă. Un bărbat şi o femeie…

Zicând acestea, menestrelul privi în jurul său şi îngrijorarea îi răzbătea pe sub gene. În cânturile de demult, în chansons de geste care îi plăceau nespus, oamenii se împărţeau în bărbaţi şi femei de când lumea şi pământul. În ziua aceea, însă, nu ştia cine s-ar fi putut mânia auzind cuvintele acelea.

…cu doi copii şi două laptop-uri.

Dimineaţa, copiii plecau la şcoală (de curând, fata, mai mare, prinsese curaj să meargă singură cu tramvaiul, trăgându-l după ea, cu chiu-cu vai, pe frăţiorul mai mic) – iar părinţii rămâneau acasă, fiindcă lucrau remote.

El lucra în dormitor, ea în sufragerie – de dimineaţă până seara, când schimbau locurile: ea trecea în dormitor şi se uita la Netflix (câteva minute, pentru că 3 Body Problem o adormea imediat, iar sezoane noi din Emily in Paris sau Wednesday nu apăruseră încă), el se muta în living, să citească. Pe motiv de copii, oboseală, indispoziţii şi, în general, nealiniere a planetelor, serile când rămâneau amândoi în dormitor, treji dar cu lumina stinsă, erau destul de rare.

Femeile chicoteau pe la geamuri, meşterii îşi dădeau coate, iar preotul privea mulţimea încruntat. Dar nimeni nu-l întrerupse pe poetul care-şi continuă povestirea.

Bărbatul şi femeia petreceau mai mult timp cu laptop-urile decât împreună. Fără să plece din blocul lor răsărit în cartierul optzecist-muncitoresc dintre coline, intrau în vorbă cu oameni de pe tot globul: din America până în China, şi din India până în nordul Europei. Ore-n şir în fiecare zi rezolvau problemele unei lumi întregi. El în dormitor şi ea în living, despărţiţi de un perete din beton armat, prin care nu trecea decât tăcerea.

Într-o bună zi – bună doar pentru că era însorită şi caldă, altfel femeia era un pachet de nervi – soţia dădu buzna peste el în dormitor:

– Tu ştiai că azi este PH în IST?

Bărbatul era cu căştile pe urechi, într-un call. Se vorbea mult şi nu se discuta mai nimic, aşa că nu era foarte concentrat, dar nici chiar indiferent, pentru că de undeva putea răsări oricând un căpeţel de informaţie care putea să-l intereseze direct. Îşi dădu jos căştile şi o privi pe femeie:

– Poftim?

– Ce n-ai înţeles? Ştii că astăzi este pe-haş în i-sî-tî?... Femeia apăsă înţepat pe fiecare silabă. Şi cică şi joi.

– Errr… ar trebui să ştiu ce înseamnă pe-haş în i-sî-tî?

– Ha! Cum adică ce înseamnă?! Voi n-aveţi?

– Păi, bănuiesc că PH în IST e o prescurtare de la ceva şi, aparent, reprezintă ceva pentru tine. Dar cum am în cap o groază de prescurtări care NU înseamnă nimic pentru tine, mă întreb de ce ar trebui asta să însemne ceva pentru mine… Deci?

– Zău dacă te înţeleg, dădu femeia ochii peste cap. Cum să nu ştii ce înseamnă PH în IST?… Apoi se întoarse şi ieşi din cameră; pe faţa ei se vedea clar că-şi pierde timpul cu-n ignorant.

Bărbatul se duse după ea:

– Îmi dau seama că asta este încă o dezamăgire pe lunga listă pe care o reprezint pentru tine, poţi să te superi pe mine… Dar, dacă tot ai adus vorba, măcar zi-mi, să nu mor prost!

– Public holiday în India… Cum să nu ştii aşa ceva…

Bărbatul se întoarse la laptop-ul lui, pe ecranul căruia tocmai apăruse un mesaj. Cineva se plângea într-un mail că o problemă de RCT făcuse nişte job-uri de RE să ruleze prea mult şi SLA-ul pentru COB-ul curent era la limită. După nume, părea indian. Oare el nu ştia că era PH în IST?