Pilonul indecent

Când eram mic, surescitarea generală din ziua în care poştăriţa aducea pensia bunicilor – şi la tot blocul, că madam Chişcă începea pânda de la prima oră a dimineţii, din spatele oalelor ei veşnic bolborositoare – mă cuprindea şi pe mine.

Ştiam de la părinţi că trebuie să munceşti ca să câştigi bani. Vedeam cum plecau amândoi cu noaptea-n cap: taică-miu la TCH (ceea ce acum se numeşte Hidroconstrucţia, înainte de 1990 era Trustul de Construcţii Hidroenergetice Bucureşti, înfiinţat în directă legătură cu amplul proiect de profil de la Bicaz/Izvorul Muntelui), M. la fabrica de încălţăminte, şi se mai întorceau dup-amiaza târziu – deci mi se părea ceva minunat să primeşti bani fără să faci nimic.

Înainte de Revoluţie, băcăuanii erau mândri că în judeţul lor se producea orice: de la bere (tradiţie din 1867) la hârtie (înfiinţată în 1878, fabrica Letea a devenit la un moment dat cea mai mare de acest fel din Estul Europei) – şi de la avioane (Aerostar, înfiinţată în 1953, cunoscută şi drept Uzina de Reparaţii Avioane şi Întreprinderea de Avioane Bacău) la bocanci pentru piloţii de avioane (fabrica de încălţăminte Partizanul, a cărei poveste a început în 1876).

Privatizările păguboase făcute de statul român după 1990 au distrus aproape tot: fabrica de bere a fost falimentată de nişte turci, fabrica de hârtie de celebrul baron local Dumitru Sechelariu, iar cea de încălţăminte de un alt om de afaceri şmenar, Ovidiu Budeanu. În locul lor au apărut un mall şi un supermarket. Aerostar e singura supravieţuitoare, fiind tranzacţionată la Bursa de Valori Bucureşti din 1998 (indicativ ARS).

Să fiu pensionar a fost primul lucru pe care mi l-am dorit pentru când aveam să cresc mare.

Dup-aia, inevitabil, poliţist… Apoi magia a dispărut, am înţeles cum stau lucrurile, că banii nu pică din cer (decât pentru unii), că trebuie să munceşti cu anii pentru o pensie cât de cât (exceptându-i pe cei mai… speciali dintre români).

Şi cum m-am mai dat eu de două ori peste cap şi au trecut anii, m-am trezit făcând primul pas spre împlinirea visului meu de copil: am devenit plătitor de CAS, cotizant la bugetul de pensii al ţării. Urma să devin nu pensionar, ci de trei ori pensionar – într-un viitor îndepărtat, finanţat din trei surse :

• Pilonul I de pensii (public).

• Pilonul II de pensii (privat-obligatoriu).

• Pilonul III de pensii (privat-facultativ).

Aşa cum stau lucrurile acum, ar mai fi încă 25 de ani până atunci, timp în care voi da lunar câte 25% din salariul meu brut pentru plata pensiilor – respectiv 20,25% către Pilonul I şi 4,75% către Pilonul II. Din visul de-a fi un mândru pensionar a rămas mai degrabă o speranţă firavă, pe care totuşi încerc să o susţin cu încă 2% viraţi benevol către Pilonul III.

S-ar putea spune, aşadar, că sunt direct interesat de subiectul pensiei private obligatorii care a inflamat de câteva zile societatea românească, şi-aşa răscolită de plecarea de pe această lume a îngerului ei păzitor, Ion Iliescu.

Sunt un pic ironic, deoarece nu clar încă dacă Moş Ion şi zâmbetul lui s-au înălţat îngereşte la ceruri, ori s-au prăbuşit diavoleşte în Iad. Cert este că şi Iliescu a lăsat în urma lui un giulgiu – tăcut şi întunecat, aşternut de zeci de ani peste morţii Revoluţiei şi răniţii Mineriadelor. Vinovaţii fără vină cer să se facă lumină – şi o să ceară mult, şi bine, şi în zadar.

Dar e un interes mai degrabă profesional – am tangenţă de aproape opt ani cu domeniul investiţiilor financiare, iar Pilonul II exact asta presupune, plasamente de capital –, decât o grijă reală pentru cuponul de pensie care va înlocui fluturaşul de salariu. Într-un sfert de secol e timp suficient nu numai ca regulile să se mai schimbe de nu-ştiu-câte ori, cât mai ales ca vreo neprevăzută să ne schimbe vieţile radical.

Vorba aia, cu ruşii practic lângă noi, cu o climă tot mai turbulentă şi înclinată spre extreme, cu o Europă tot mai ţeapănă la schimbările din jurul ei, cu o criză a apei potabile la nivel global care-şi face simţită prezenţa tot mai acut şi într-o ţară care, uşor-uşor, cade pradă deşertului, mai ales celui din capul guvernanţilor – nu trebuie decât un pic de fantezie ca să dai jocul vieţii peste cap într-un mod iremediabil.

Ca întotdeauna, întreaga discuţie a alunecat într-un ghiveci de emoţie (negativă) ce trebuie ventilată, realităţi, fabulaţii, răstălmăciri şi neînţelegeri. De fapt, cred că asta e una dintre concluziile ferme care se desprinde din toată tevatura:

Chiar dacă Pilonul II de pensii funcţionează din 2008 (printr-o lege promulgată în 2004 de preşedintele Ion Iliescu, poate aţi auzit de el, şi implementat de regimul Băsescu, alt personaj mioritic celebru), iar la el aderă automat toţi cei care se angajează legal în România, sunt puţini cei care au habar despre ce e vorba în propoziţie. Încă şi mai puţini înţeleg cum funcţionează.

O altă concluzie, ceva mai de bun augur, este că, vorbindu-se mai mult despre Pilonul II de pensii, mai multă lume este expusă şi devine informată în legătură cu întreaga "afacere", evaluată la nu mai puţin de 170 de miliarde de lei în iunie 2025 (din care 120 de miliarde contribuţii nete şi 50 de miliarde câştiguri din plasamente financiare).

În cei 17 ani de existenţă, Pilonul II s-a transformat într-un colos, principalul investitor pasiv de pe Bursă, prin deţinerile semnificative de la Banca Transilvania, Petrom, Romgaz, Transgaz, Electrica, Medlife etc.

Mai mult, fiindcă trebuie să păstreze un profil de risc relativ scăzut, Pilonul II este și un important investitor în titluri de stat. Cu alte cuvinte, împrumută statul român, care flituie banii și urlă că nu mai are, înfingându-se apoi mai abitir în buzunarele contribuabililor care astfel, de voie – de nevoie, alimentează un cerc vicios.

Prin urmare, e de înţeles comoţia care s-a creat în jurul reglementărilor de retragere a banilor din Pilonul II. Cash is king şi fiecare îşi vrea părticica din purcoiul care s-a strâns. Unde mai pui că, probabil, mulţi dintre plătitori sunt mai pricepuţi în gestionarea unor sume rezonabile decât statul român.

O sumă nici foarte mare, nici foarte mică, dar suficientă cât să complice şi mai mult o discuţie deja încurcată: omul a contribuit o viaţă pentru pensia lui, odată venit momentul se consideră îndreptăţit să dispună de banii cu pricina aşa cum crede de cuviinţă. Pe de altă parte, însăşi noţiunea de pensie presupune o sumă încasată periodic. Două idei care, pe undeva, se bat cap în cap ireconciliabil, mai ales că românul este păţit cu statul român. În privinţa asta, vox populi a fost foarte clară: DACĂ românul mai apucă pensia, atunci SIGUR statul român vrea să i-o fure şi pe aia privată (Pilonul II), după ce aia de la stat (Pilonul I) e vai de capu’ ei – mai ales după ce pensionarii evaluaţi la peste 3.000 lei/lună au devenit proaspăt plătitori de CASS.

Dacă e să mă întrebe cineva, pentru mine aici e tâmpenia: să impozitezi pensiile. Un om a plătit impozite o viaţă întreagă din banii munciţi de el, ca să-şi asigure un venit oarecare în perioada finală a vieţii. Cu alte cuvinte, a făcut, într-o formă sau alta, nişte economii – iar statul vine acum şi le impozitează. O suprataxare care este o insultă grosolană la dreptul individului la o existenţă liniştită în perioada de final a vieţii, una pe care şi-a petrecut-o mai pe toată plătind taxe. Cu atât mai mult cu cât una dintre cheile pentru redresarea financiară nu sunt pensiile la care oamenii şi-au câştigat dreptul, ci alea acordate din pix, cu nemiluita, care căpuşează bugetul de stat fără niciun fel de respect pentru banul public.Alea din cauza cărora România pierde finanţări europene esenţiale pentru proiecte majore.

Alea care, din motive inexplicabile prin bunul simţ, rămân inviolabile.

Odată ajunşi aici cu povestea, ce se va întâmpla mai departe? Unii vor spune că meciul încă se joacă, dar eu cred că lucrurile sunt clare: statul va reglementa retragerile din Pilonul II, într-un fel sau altul. Purcoiul de bani nu mai poate fi gestionat chiar aşa, pe genunchi, pe principiul las’ că mai vedem noi dup-aia, cum s-a întâmplat la pornirea sistemului în 2008. Nu ştiu câţi îşi mai amintesc cum brokerii (să le spunem aşa) îi hăituiau pe oameni să semneze hârtia de aderare la un fond sau altul, cu un minim de informaţii, pentru că fiecare semnătura însemna nişte leuţi în plus la un comision.

– E obligatoriu, e de la guvern, nu trebuie prea multe explicaţii, ţi-a semnat şi gata! încerca să mă recruteze o tanti într-un fel de schemă piramidală.

Dar lucrurile trebuie făcute transparent şi cu toate informaţiile pentru publicul deja tracasat, dacă statul român vrea să mai păstreze un minim de credibilitate. Şi decenţă.