Pelerinaj la stâlpul 63

La Iași, pelerinajul la moaștele Sfintei Parascheva se apropie de apogeu.

Acum câțiva ani, eu și taică-miu am zis să încercăm și noi experiența. Era abia începutul săptămânii de pelerinaj, așa că mizam pe un timp de așteptare nici prea-prea, nici foarte-foarte. Adică speram să intrăm în rând la nouă seara și să trecem pe la raclă în dimineața următoare, pe la șase.

Zis și făcut. Ne-am îmbrăcat bine, ne-am pregătit provizii într-un rucsac, am luat o doză bună de curaj și ne-am pornit spre locul faptei. La nouă și jumătate intram în rândul de pelerini deșirat pe malul Bahluiului.

Coada părea mai lungă decât ne așteptasem, dar am zis să nu ne grăbim cu concluziile. Am lăsat să treacă o oră, timp în care am vorbit despre chestii financiare — apoi, văzând că înaintasem abia câțiva metri, am pornit o discuție inginerească: dacă estimăm distanța până la mitropolie atât, iar noi am avansat într-o oră atât, atunci putem preconiza să ne atingem obiectivul în… 24 de ore?!

— Nu-i cam mult? mă întreabă taică-miu. De la ce-am pornit și la ce-am ajuns…

— Calculul e bun, am răspuns. Mă rog, cu o aproximație de oră-două, dar iese.

— Nu-i nimica, maică, se amestecă o băbuță din fața noastră auzindu-ne vorba, mult a fost, puțin mai este.

— Ei, mătușo, nu știu dacă e chiar puțin. Una e mâine dimineață și alta e mâine seară pe vremea asta.

— Las’, o să vă deie cu Cuvioasa putere…

Adevărata problemă e că taică-miu era sub un tratament strict, cu medicamentație la ore fixe, iar noi nu aveam rezerve pentru o perioadă atât de lungă. De asemenea, refăcându-se după o operație pentru treburi bărbătești, încă trebuia să se ducă la toaletă destul de des.

Decidem să cerem o a doua opinie, de la unul dintre jandarmii care supravegheau alaiul. Văd pe ecuson că e detașat de la Bacău, de-acasă, astfel că discuția se înfiripă repede.

— Cam cât ziceți că avem de stat până ajungem la Cuvioasă? întreabă taică-miu la un moment dat.

— Lasă, domnule, ce mai contează acuma!… sare numaidecât bătrânica.

— Mătușico, eu v-am deranjat cu ceva? i-o întoarce el mai înțepat decât prima dată.

Jandarmul privește amuzat schimbul de replici. Când simte că e din nou în centrul atenției, pune o față gânditoare, iar după câteva clipe vorbește:

— Păi, sunteți la 63, ne spune ca și cum ăsta ar fi răspunsul pentru toate problemele lumii.

— Da, la 63, se lasă un pic derutat taică-miu… Adică? Ce înseamnă 63?

— Stâlpul, zice scurt jandarmul. Se vede în privirea lui că detaliul ăsta chiar lămurea dilema.

— Așa, stâlpul 63, reia taică-miu. Mai departe? Ce să fac cu el? E acolo vreo plăcuță cu distanța până la Mitropolie? S-a gândit cine-o fi organizând treaba asta la așa ceva? N-aș crede!

Jandarmul e depășit; nu poate ține pasul cu bărbatul de lângă el. În mintea lui, a dat deja toate informațiile care se cereau. Își calcă totuși pe inimă, pentru un băcăuan de-al lui, și adaugă:

— Nu, domnule! Dacă sunteți la 63, înseamnă că aveți de stat pe la 20 de ore, cam așa.

— Ei, asta-i altceva! se luminează taică-miu. Era așa de greu de spus de la început?… Dar imediat se întunecă la loc: Păi, asta înseamnă c-am calculat corect o zi întreagă…

— Ş-acu, dac-ai aflat asta, ţi-o fi mai bine?... Bătrânica-i oţărâtă bine, dar nu mai înţeleg dacă pe noi, sau pe ea însăşi. Poate credea şi ea că lucrurile or să meargă mai repede.

Mulţumindu-i jandarmului care arăta mai dezgheţat decât era în realitate, taică-miu se întoarce spre mine:

— Nu ştiu dacă vreau neapărat să petrec o zi în picioare.

Bătrânica scotocea după ceva într-o traistă. Auzindu-l, însă, lăsă totul baltă, împungându-l cu nişte priviri de parcă se uita la însuşi Scaraoschi.

— Dacă vrei, putem face cu schimbul, mă ofer eu. Ţin eu trena până dimineaţă, apoi vii tu până pe la prânz, preiau eu din nou şi seara tragem amândoi pentru finish. Iar dacă între timp plutonul accelerează peste aşteptări, ne sunăm şi ne ajustăm în timp real.

Taică-miu cântăreşte propunerea mea, dar bătrânica nu e foarte impresionată de aluziile mele ciclistice:

— Aicea staţi! Să nu ieşiţi din rând!

Tonul vocii ei mă face să mă întreb cum ar arăta un thriller cu un tânăr şi tatăl lui luaţi ostateci în văzul lumii, în timpul unui pelerinaj religios.

— Nu, spune taică-miu într-un târziu. Păi, ce facem aşa, cu du-te vino-ul ăsta? Mi s-ar părea că trişez…

— Bravo, domnule, aşa te vreau! izbucneşte bătrânica. Auzi, ia, la băietul ista: mai vii, mai pleci… Nu, domnule, nu aşa!... Ai venit? Atunci aicea stai pân’ la capăt!

— …Ori stau, ori plec. Şi cred că e prea mult, la condiţia mea, să stau o zi, îşi încheie taică-miu gândul. Deh, cu toată dragostea pentru Cuvioasă, probabil pentru mine e mai bine să vin altă dată.

— Atunci, asta e, îi răspund. Mergem acasă.

— Dar tu poţi să stai, nu trebuie să te iei după mine. Eşti tânăr, altfel suporţi…

— Nu e vorba de asta. Dar am zis că facem ceva împreună; cum ar fi să ne întoarcem acasă pe bucăţi?... Nu, fii fără grijă: n-am nicio problemă să mergem, aşa cum n-am nicio problemă să stăm – atât timp cât nu facem vreun exces. E prea mult? Lăsăm pe altă dată, poate îi luăm şi pe copii…

Taică-miu încuviinţează din cap şi încep să-mi aranjez rucsacul.

— Nu cumva să ieşiţi din rând! tună bătrânica de lângă noi, şi thriller-ul se scrie practic înaintea ochilor mei. Aţi venit aicea, acuma plecaţi – ăsta e mare păcat!

Ateul din mine începe să se trezească, agitat de femeia fără stare. Taică-miu simte şi se interpune între mine şi ea:

— Deh, mătuşico, fiecare cu păcatele lui. Dacă al meu va fi că n-am stat să cad din picioare, aici sau la racla Cuvioasei, atunci am să-l port cu mine şi asta e.

— Da’ crezi că numa’ matale eşti cu beteşuguri? Este atâta lume aicea care nu zâci nimica şi nu se vaicără aşa…

— Mătuşico, cred c-aţi întrecut un pic măsura şi aţi uitat cine sunteţi, unde sunteţi şi cu cine vorbiţi. Taică-miu are aceeaşi voce glacială care mă făcea să intru în pământ când eram mic. Mata ai venit aici cu gândurile tale, eu cu ale mele. Mata ai motivele tale să ajungi la racla aia, eu am motivele mele să mă gândesc dacă nu cumva e vreun pericol ca, pân’ la raclă, drumul meu să trecă pe la Urgenţă. Tocmai pentru că fiecare are beteşugurile lui, nu-mi permit să-i spun nimănui ce să facă, nici măcar băiatului meu. Pe când pe mata te văz dornică să pui la punct pe toată lumea. Nu ştiu dacă cu atitudinea asta se merge în pelerinaj la Cuvioasă. Bună seara!

Taică-miu iese din rând, printr-o deschidere pe care am făcut-o în gardul mobil, cu ajutorul jandarmului. Bătrânica pare să-şi fi înghiţit cuvintele, dar e numai o iluzie. Nu ne-am îndepărtat bine şi vocea binecunoscută răbufneşte din locul din care de-abia plecasem:

— Treaba ta, domnule! N-ai vrut s-asculţi! Ăl de sus e mare şi le vede pe toate!... Pleci de-aici cu păcat, să ştii de la mine! Nu se face-aşa, să vii la Cuvioasă ş-apoi să pleci că ţi s-a năzărit ţie. Dar n-avea grijă, Cuvioasa vede şi ea şi nu uită… Că nu degeaba…

— Gata, mamaie, ajunge, mai linişteşte-te şi matale! se aude de undeva o voce, de parc-ar fi prins glas chiar stâlpul 63. Atât-ai pomenit-o pe Cuvioasă, de-or fi început să sughiţe moaştele alea şi să-i sperie pe bieţii oameni…