Papillon
Nici cartea, nici filmul
Cronica unei morți anunțate a fost primul meu blog, unde câțiva ani am adunat tot felul de articole. Când am decis să închid blogul, am dat delete la tot. O decizie pe care în prezent o regret — câteodată. În restul timpului mă gândesc că, fără gestul acela, Colțul cronicarului de astăzi n-ar mai fi apărut.
Totuși n-am pierdut chiar tot. Dintr-o pură întâmplare, azi am găsit pe mail textul de mai jos — scris tocmai în 2011, pornind de la ideea de a dezvălui ce-a fost înaintea cărții, înaintea filmului și înaintea lui Steve McQueen. Experimentul a rămas într-o fază incipientă, dar am zis să-l aduc aici, în Atelierul cronicarului — pentru că nu se știe niciodată.
Toţi îi spuneau Papillon. Toţi — începând cu părinţii lui şi terminând cu ultimul recrut, care-l mai şi domnea pe deasupra: Domnule Papillon. Când auzea aşa ceva, simţea că i se zbârlesc toţi perii. Lipsa de originalitate era insuportabilă, chiar şi pentru el, care era trecut prin viaţă (mă rog, în măsura în care o existenţă efemeră de câteva săptămâni putea fi numită viaţă). Era un fluture pe nume... Fluture. Nici pasiunea maică-sii pentru franceză (papillon = fluture, fr.) nu reuşise să-i învingă oroarea de-a fi încă un anonim dintre milioanele pe care le avea familia lui — care, la rândul ei, făcea parte dintr-o superfamilie şi, mai departe, dintr-un ordin... Când se gândea așa, genealogic, i se părea că avea rude îndepărtate în întreg regnul animal - și-l lua cu amețeală. Brusc, Papillon simţi asupră-i greutatea întregii lumii.
Încercă să se mişte, să-şi dezmorţească aripile. Îşi simţi nervurile înfiorate, ca de un curent electric, slab, incapabil să pună în mişcare membranele fine. O zbatere fugară şi aripile rămaseră nemişcate... Era neputincios. După o noapte de distracţie şi de beţie (greutatea lumii se mutase acum în capul lui, sub forma unei mahmureli crâncene), eşuase pe o frunză, pierdut şi expus. Zăcuse acolo, sub cerul înstelat şi rece, pe care stele căzătoare săgetau bolta în răstimpuri, scriindu-și povestea meteorică... Zăcuse acolo fără să simtă nimic, nemişcat — ca o stâncă (asemănarea îi plăcu, îl făcea să se simtă puternic). Stătuse acolo până îngheţase şi sufletul în el. De felul lui, era un tip care-şi păstra sângele rece; dar acum era prea rece, nici nu se mai putea mişca...
În depărtarea lumii, Papillon zări o geană de lumină. Răsăritul era aproape. Făcu o sforţare să-şi învingă mahmureala şi reuşi să-şi desprindă aripile... Da, ăsta era marele lui noroc... Le întinse bine, astfel încât să absoarbă cât mai mult din energia soarelui, apoi se tolăni alături. Pe deasupra trecu, zumzăind anemic, într-un zbor cam clătinat, un bondar; probabil se întorcea şi el de la vreo chermeză şi acum se chinuia să se întoarcă la stupul său. Papillon îi strigă o înjurătură şi îi arată degetul, apoi se lăsă furat de amintiri. Nici nu observă cum bondarul, care se răsucise ameninţător spre insolentul spectator, fu pur şi simplu ameţit de manevra bruscă, pierdu altitudine şi se izbi frontal de o creangă.
Amintirile începeau brusc, din stadiul de pupă. Papillon punea asta tot pe seama lipsei de imaginaţie a părinţilor săi. Probabil îl concepuseră pe vreo bancă din parc şi el — ca o omidă proastă şi neştiutoare — încercase zadarnic să se hrănească din lemnul geluit şi vopsit în verde, care, de la ameţitoarea înălţime de trei milimetri, părea o imensă frunză apetisantă. Confruntat cu o asemenea decepţie, subconştientul său suprimase orice legătură cu perioada larvară de tristă amintire...
Ceea ce nu însemna că existenţa lui de pupă fusese mai fericită. Ba chiar, câteodată când îşi prindea câte un prieten la un pahar de nectar alcoolic, Papillon spunea despre el însuşi că supravieţuise unei copilării trăite în pupa civilizaţiei (navigaţia, de orice fel, nu era unul dintre punctele lui forte; cu atât mai mult, navigaţia pe apă; însă era mândru de singurul termen de specialitate pe care îl ştia, şi de modul cum acesta avea o semnificaţie concretă pentru viaţa lui).
Căzuse cu pupa lui cu tot într-un butoi cu varză murată stricată. Încă înainte să atingă lichidul acela scârbos, simţise emanaţiile oribile cuprinzându-i coconul fragil. Mai departe, fusese o luptă cu iadul însuşi... Radiaţiile butoiului au descompus pupa şi el s-a trezit gol, neputincios, împresurat de putoarea insuportabilă. Instantaneu, a simţit cum toţi cei 64 de oceli începeau să-i lăcrimeze, iar trompa i se chircea de durere. Câteva secunde mai târziu, plutind în moarea toxică, a văzut unul dintre picioare desprinzându-i-se de trup şi părăsindu-l, într-o plutire ireală...
Singura scăpare era în sus, de unde soarele se filtra într-o lumină verzuie, bolnavă. Dar sus însemna zbor şi el nu era pregătit pentru asta. Cu un efort de neînchipuit, şi-a desprins aripile, le-a făcut sul şi le-a prins de spate (ca o sabie ninja, comparaţie care-l măguli din nou), iar apoi a înotat către suprafaţă. A ajuns pe marginea butoiului mai mult mort decât viu, dar totuşi viu. Nu mai avea la el, din tot ce avusese în pupă, decât perechea de aripi demontabile, două mâini şi două picioare...
De-atunci, Papillon era singurul din milionara lui familie (milionară ca reprezentanţi; ca avere, erau toţi lipiţi pământului şi frunzelor pe unde îşi petreceau nopţile) care-şi putea da jos aripile. Iradiate cu emanaţii de varză stricată, aripile lui străluceau într-o plăcută nuanţă de bleu. De asemenea, membrele anterioare se transformaseră în două mâini, pentru fiecare dintre ele folosind cinci peri mutanţi pe post de degete. În baza aceleiaşi transformări curioase, ultimele două membre posterioare erau acum picioare veritabile.
Într-un final, după cum spusese la şcoala de duminică preotul care-l găsise abia răsuflând pe marginea butoiului, întâmplarea aceea fusese mai degrabă una fericită, aducându-i mai mult bine decât rău. Aşa că, inspirat de albastrul aripilor supraviețuitorului şi de noul cult religios la care tocmai aderase, preotul îi pusese numele care avea să-i rămână de-atunci: Blue Mormon. Papillon Blue Mormon…
Papillon începu să râdă amintindu-şi toate acestea. Totul se petrecuse atât de demult. Trecuseră deja patru zile de-atunci. Aproape o veşnicie.
"...familia milionarã" :))).