Obsesii

Am intrat în corporaţie în 2008, la mai puţin de un după ce am terminat facultatea – într-o echipă de fete, unul dintre cele mai faine colective în care am lucrat vreodată. Acolo le-am întâlnit pe Gabi, singura din grup mai apropiată de vârsta mea (cea de la care am învăţat ce înseamnă banking cu simţ de răspundere), şi pe Doamna Gabi, o femeie trecută prin viaţă, unul dintre cei mai competenţi lucrători în bancă pe care-i cunosc (şi-am trecut prin vreo cinci instituţii din branşă), de care m-am apropiat ca de o a doua mamă – work mom –, chiar dacă avea deja doi băieţi la şcoală.

Profesional, drumurile ni s-au despărţit după numai un an. Însă am avut norocul să mai colaborăm când şi când, reîntâlnindu-ne de fiecare dată cu bucuria a doi camarazi care pot avea încredere deplină unul în celălalt. Personal, am ţinut legătura mai rar, însă mereu reluând discuţia ca şi cum ne vedeam zilnic şi nu de câteva ori într-un an.

Azi am aflat că Doamna Gabi iese la pensie, după nu mai puţin de 33 de ani de bancă (şi un salariu înjositor pentru un angajat cu asemenea experienţă) şi trei fuziuni bancare. Sunt începute demersurile pentru o a patra, anunţată public, dar ea nu o va prinde, fiindcă îşi doreşte – şi o merită cu prisosinţă – linişte.

Mi-a zburat gândul la ea în timpul unui call pe Teams, în care am fost băgat fără să înţeleg prea bine de ce – consecinţă directă a unei alte fuziuni de (mega)corporaţii. Am rămas în stare de suspensie şi cu mintea în altă parte până când discuţia a luat o turnură complet neaşteptată: ceilalţi doi participanţi au început să dezbată o prezentare la care asistaseră mai înainte, unde fusese expus un roadmap. Încercau să-şi dea seama de unde luase autorul template-ul pentru slide-ul PowerPoint, deoarece “era acolo un drum (road) şerpuit foarte drăguţ”.

Am dat-o pe corporateză, ştiu, dar cum altfel să păstrez farmecul unei asemenea scene?

Atunci am înţeles: nu eşti corporatist dacă, măcar o dată în viaţă, nu prezinţi un roadmap în PPT. Şi oricât de bine structurată ar fi prezentarea ta, e degeaba dacă nu prezinţi evoluţia unui proiect folosindu-te, literalmente, de imaginea unui drum. Cu cât mai şerpuit, cu atât mai sexy.

Dincolo, în compania în care am schimbat banking-ul pe IT, am fost rugat la un moment dat să fac un pepeteu. Nu ştiam aproape nimic despre proiect, dar colegii trebuiau să-l prezinte în faţa întregului departament şi voiau să fie la înălţime. Am acceptat – cu o singură condiţie: după ce-mi vor fi povestit tot ce credeau ei necesar să ştiu, să mă lase să-l fac în stilul meu (minimalist, cu gust, de efect şi la obiect).

Oamenii au zis da, mi-au împuiat capul cu informaţii, apoi m-au lăsat să lucrez. A ieşit o bijuterie de prezentare, la finalul căruia mă simţeam ca şi cum aş fi fost parte din proiect din primul moment. Colegii mi-au lăudat efortul, şefa la fel – după care a avut de făcut o singură remarcă: nu puteam să fac un slide cu principalele momente din viaţa proiectului înşirate ca bornele pe marginea unui drum?  

Bineînţeles că mi s-au aprins toate beculeţele, mi s-au activat toate OCD-urile şi am căutat timp de o oră un drum care să se potrivească stilului minimalist al restului prezentării. După care mi-a mai trebuit jumătate de oră să-mi conving şefa că drumul era suficient de şerpuit…

Iar acum, într-o altă companie, un Goliat comparativ cu Davidul de la care am plecat de un an şi un pic, alţi doi manageri trăiau aceeaşi dilemă a drumului şerpuit…

O obsesie care seamănă cu obstinaţia cu care reporterii ştirilor de la ora 5 iau interviu babelor de la colţ de bloc.

Aşa cum orice prezentare corporatistă care se respectă are nevoie de un drum, orice ştire de la ora 5 are nevoie de o babă — care să spună despre victima bătută, violată, moartă (nu neapărat în această ordine) că era o persoană bună şi respectuoasă. Ca şi cum grozăvia ar fi fost oarecum scuzabilă dacă victima umbla fără săru-mâna la purtător.

— Ce părere aveţi despre ceea ce s-a întâmplat? întreabă întotdeauna reporterul.

— Ei, maică, aşa ceva nu se face, că se supără Ăl de sus, ar răspunde mamaie. Dar, deh, nici ea (victima) nu dădea bună ziua pe stradă…