O viaţă nouă

Una dintre zăpezile pe care n-am să le uit (pe lângă cele de basm din copilărie) a căzut peste Iaşi în februarie 2013, în ziua în care s-a născut F.

Mititica a fost punctuală. A aşteptat să vină pe lume în chiar ziua în care era programată cezariana. Ne-a trezit totuşi devreme, fiindcă pe la cinci dimineaţa îşi cam pierduse răbdarea. Am ajuns la maternitate pe la şapte, soţia mea s-a înregistrat, apoi am lăsat-o cu personalul medical, iar eu m-am dus să o aduc pe doctoriţa anestezistă la spital, de urgenţă.

Ninsoarea începuse de cu seară şi nu dădea semne să se oprească. Micuţa maşină albă se confunda cu străzile oraşului adormit sub pătura grea de zăpadă. Intersecţiile altfel atât de aglomerate erau complet goale. Agitaţia care altă dată se lovea de turnurile de beton şi sticlă, frângându-se asurzitor în cioburi de zgomot, era acum absorbită de perna de omăt. Asta n-a împiedicat un utilaj de iarnă să-mi taie calea ieşind de pe o arteră secundară, lipsind foarte puţin să mă facă terci cu lama de oţel.

Doctoriţa locuia pe unul dintre dealurile din jurul Iaşului şi m-am temut pentru o clipă că nu voi putea urca rampa abruptă şi necurăţată. Dar maşinuţa albă, cu tracţiunea ei 2x4, s-a încăpăţânat să găsească asfaltul sub vata albă şi am urcat atent, meticulos, până la casa femeii. Am luat-o şi am adus-o la spital prin zăpada care creştea văzând cu ochii.

Nu mai aveam nimic de făcut acolo, aşa încât am rămas descoperit în faţa teribilului duşman care este aşteptarea. Aşteptam să devin tată şi să fiu aruncat într-o viaţă complet necunoscută. Era un gând pe care mintea mea nu-l putea cuprinde în toată imensitatea lui. Dacă mă întorceam cu el acasă, riscam să fiu zdrobit sub apăsarea lui şi a celor patru pereţi.

M-am urcat în maşină şi m-am dus în Grădina Botanică. Am parcat într-un nămete (aveam la mine lopata cu coadă scurtă, cazonă, care iarna îmi permite să-mi găsesc foarte uşor loc de parcare acolo unde altora nici nu le-ar trece prin cap), am cumpărat bilet şi am intrat într-un alt univers. Complet alb.

Era ca și cum Dumnezeu ar fi aruncat o pătură peste haosul lumii, ascunzându-i mizeria prăfuită și adormindu-i vuietul sub o cuvertură albă și rece – pregătind o scenă imaculată pentru venirea pe lume a unui alt copil al său… Din când în când, un punct de mișcare – câine sau pasăre, fiindcă nu mai era alt om nebun să se aventureze în pustietatea aceea – vulnera decorul. Singur, pribeag, căutând ieșirea din peisaj cu graba vinovată a celui care știa că nu trebuia să fie acolo… În urmă-i, ninsoarea închidea orice rană a pânzei albe.

În uriaşul spaţiu deschis, mă simţeam ca un explorator ce reuşise să mai găsească în lumea asta un spaţiu încă neatins de om. Un tărâm învăluit într-o linişte deplină, care trecea din jurul meu în mine, amuţindu-mi gândurile şi lăsându-mi mintea să proceseze realitatea complet nouă ce se afla doar la un telefon distanţă.

Am rătăcit pe sub copaci cu căciuli grele de zăpadă, pe alei pe care ninsoarea le ştersese de mult, până când telefonul a prins viaţă şi mi-a arătat un mesaj scurt. F. venise pe lume exact la ora la care a fost publicată însemnarea asta.

Ninsoarea se oprise. Noua mea viaţă începea într-un aer de cristal curat şi limpede, tăios dar proaspăt.

Asta a fost acum 13 ani (fără zece zile). Viaţa care a început atunci nu mai e demult nouă şi pare că a trecut pe negândite. Dar trebuie să fi fost una destul de reuşită, de vreme ce am primit, acum câteva zile, următorul mesaj: