O umbră peste ape

Într-un rar moment de inspiraţie pedagogică, profesoarele lui F. le-au dat ca temă copiilor să facă un proiect despre câte un judeţ al României, la alegere. O idee pe care am apreciat-o. E un prilej ca puştii să afle lucruri despre ţara lor – şi e foarte posibil să le şi rămână ceva în cap, pentru că vor trebui să caute informaţia, să o filtreze, apoi să o sintetizeze suficient pentru o primă tentativă de prezentare în clasicul PowerPoint.

F. şi-a ales ca obiect de studiu judeţul Bacău, anticipând că pe Iaşi va fi concurenţă mare, urmând apoi judeţe consacrate precum Neamţ (unde se duc în weekend-urile prelungite toţi ieşenii), Braşov sau Prahova (pentru nu mai puţin celebrele ambuteiaje). În plus, familia noastră se trage din Bacău – fiind ieşeni doar prin adopţie, pe filieră universitară. Dacă mă gândesc bine, anul ăsta se împlinesc 20 de ani de când am descălecat (mai toţi ai noştri şi-au făcut studenţia în Iaşi, dar toţi s-au întors de unde au venit; mai puţin noi).

Ajutând-o pe F. să adune informaţii, m-am gândit că un obiectiv interesant din judeţul Bacău este barajul Poiana Uzului. Tatăl unuia dintre colegii de la facultate lucra acolo, astfel încât am avut şansa unei raite prin măruntaiele colosului de beton. Pus în funcţiune în 1972, este cel mai mare baraj din contraforţi din România.

Dar cum faci un copil de clasa a patra să fie interesat de un asemenea obiectiv – suficient cât să reţină câteva informaţii pentru colegii de clasă, puşti cu un attention span cât se poate de instabil?

Simplu: transformi povestea în ceva personal.

Mi-am amintit că bunicul meu a fost pe şantier la Poiana Uzului (construcţia a început în 1967) – aşa cum a participat la mai toate lucrările hidrotehnice din bazinul hidrografic al Siretului. Taică-miu era prea mic atunci, dar, mai târziu, inginer fiind şi el, s-a perindat pe la mai toate obiectivele de profil de pe Bistriţă. L-am sunat ca să verific informaţiile – şi mi le-a confirmat pe toate.

La câteva minute după ce-am închis, m-a sunat el pe mine:

– Auzi, tu ştii că azi ar fi fost ziua lui bunică-tu?...

Sincer, nu mai ştiu când a murit bunicul Nicolae. Dar ştiu că n-am plâns. Cum n-am plâns nici când a murit bunica Margareta înaintea lui. Cum n-am plâns nici când au murit M. şi V. după el. Nu am plâns şi lumea mi-a reproşat că sunt de piatră, lipsit de emoţii. Nu am fotografii cu ei la vedere prin casă – şi lumea a spus că e un argument în plus pentru observaţia de mai devreme.

Dar eu n-am nevoie de toate treburile astea, pentru că amintirea lor trăieşte altfel în mine.

Cu o zi mai înainte, nici nu mă gândeam să-i spun lui F. despre Valea Uzului, mai ales că n-a fost niciodată acolo. Apoi, fix în ziua asta, lucruri de mult uitate au ieşit la suprafaţă şi povestea s-a legat aşa şi nu altfel… N-oi crede eu în Dumnezeu, dar sunt convins că lumea care ne înconjoară înseamnă mult mai mult decât putem noi percepe cu simţurile din dotarea standard… Şi-atunci, ce nevoie mai am eu de poze, dacă e suficient să mă duc pe malul unui râu şi să-i ascult povestea despre un om care odată i-a îmblânzit puterea undelor? Şi de ce să plâng, dacă amintirea bunicului meu înfrumuseţează atâtea locuri nebănuite – iar umbra lui pluteşte peste ape, împletindu-se cu umbrele norilor?