O poveste urâtă scrisă frumos

Sau o poveste frumoasă scrisă urât?

Un mod de a vedea ce se mai “poartă” pe piața muncii îl reprezintă interviurile. Să mergi la interviuri ori să ții interviuri.

Știu, am spus că poveștile despre job-ul cel de toate zilele nu sunt pentru Colțul cronicarului — dar câteodată ilustrează foarte bine credo-ul acestui loc, cum că nițică educație și oleacă de cultură nu strică niciodată (baciule irlandez, see what I did there? 😈).

Așadar, interviuri. Nu m-am dus, că mai am o grămadă de învățat unde sunt acum, dar am ținut vreo câteva în ultimele două săptămâni.

Nu mă mai leg de roluri și profiluri, diferențele dintre ele și recrutorii pentru care toate-s la fel, dar rețin o chestie care mă sâcâie tot mai tare.

În proiectul din care fac parte, clientul solicită un minim de cunoștințe financiare. În consecință, recrutorii aduc mulți candidați cu studii superioare în economie/finanțe.

Distanța în timp de la absolvirea cursurilor cu pricina (unele chiar de master) variază, de la câteva luni la ani întregi. Așa că nu-i întreabă nimeni de curbe de discount, funcții dubioase, ori despre future value of money (vorba aia, mai toți știm că time is money, dar câți știm și despre ce sumă vorbim?).

Dar am pretenția să fie capabili să explice, în termeni banali, nu de specialitate, ce e o obligațiune, un colateral, sau o acțiune.

Prea puțini reușesc (economiști/finanțiști, remember? Sau oameni cu ani de experiență în bănci sau alte entități financiare).

Motivul cel mai la îndemână e faptul că ei nu lucrează cu așa ceva, au prea puțină expunere în pătrățica lor. Și e de înțeles. Până la un punct. Dincolo de care mă întreb:

• Ce înțeleg oamenii ăștia din lumea din jurul lor, când se vorbește atâta despre Pilonul II de pensii, care investește din greu în obligațiuni (titluri) de stat?

• Cât înțeleg oamenii ăștia dintr-un împrumut bancar în care-ți pui casa drept colateral (garanție/gaj)?

• Ce așteptări avem noi de la oamenii ăștia să investească în afacerile cotate pe bursă, cumpărându-le acțiunile? Mai ales când e mult mai comod să cumperi obligațiuni/titluri de stat…

Sunt niște întrebări la care nu trebuie să ai răspunsurile la tine, vor spune unii. Trăim în vremea lui Chat GPT, tataie!… Nu neg, dar parcă un mic bagaj de cunoștințe elementare și niscaiva capacitate de a “jongla” cu ele tot putem să mai păstrăm în creierele noastre.

Deci, oricum o dai, tot la un dram de educație și o umbră de cultură ajungi (oops, I did it again, baciule irlandez! 🙃). Ca să fii om. Apoi cetățean. Să ai o șansă să-ți scrii propria poveste.

Altfel nu ești decât masă de manevră în povestea altora. Una scrisă frumos, e drept, dar urâtă și găunoasă în miezul ei.

Și parcă mai bine o poveste frumoasă scrisă urât, decât o poveste urâtă scrisă frumos.

Așa mi-a spus o fată cândva, pe când portocalele erau magie de Crăciun, iernile însemnau zăpadă și bătăi cu bulgări, verile aveau parfum de dude, iubirile erau veșnice, părinții pentru totdeauna — și copilăria încă nu trăgea să moară.