O poveste frumoasă

N-o cunosc, n-am urmărit-o, dar îmi place

Pe la începutul anilor 2000, cam pe când FC Dinamo București se pregătea pentru Champions League, eram microbist. Mergeam pe stadion când FCM-ul băștinaș juca acasa (la Bacău), ascultam la radio Fotbal minut cu minut meciurile din deplasare (rugându-mă ca Ilie Dobre să nu prindă un gol în direct, fiindcă nu s-ar mai fi oprit din urlat) – și eram dinamovist convins. Asta pentru că Dragoș și cu Struțul erau steliști înrăiți și trebuia cineva să le dea peste nas din când în când.

Apoi am înțeles, ușor-ușor, că turbulențele din afara stadioanelor, izbucnite când se întâlneau galeriile huliganii celor două echipe n-aveau nimic de-a face cu fotbalul… Iar ceea ce se întâmpla în interiorul stadioanelor nu era fotbal, ci un amical na-ți-o ție, dă-mi-o mie… Și m-am lăsat.

Îmi era suficient, din când în când, o bijuterie de meci din Champions League. Și-mi e și azi, 20 de ani mai târziu.

Deci, într-o țară cu oameni pricepuți la orice, dar mai ales la politică și fotbal (ambele întruchipate la un moment dat în idealul mioritic Gigi Becali), eu am rămas în afara fenomenului fotbalistic.

Prin urmare nu cunosc aproape nimic despre Corvinul Hunedoara, echipa care a câștigat aseară Cupa României, venind din liga a doua.

Cuvântul cheie fiind “aseară”, adică echipa de acum, pentru că altfel Corvinul este una dintre echipele româneşti ale căror poveşti au iz de legendă.

Ridicarea (în anii ‘70-‘80) şi decăderea  clubului (după 1990) au fost strâns legate de minerit şi siderurgie, principalele două industrii ale judeţului Hunedoara – şi, într-o vreme, motoarele economiei româneşti comuniste.

În 1986, Corvinul învingea Steaua cu 3-1, cu numai câteva săptămâni înainte ca bucureştenii să câştige Cupa Campionilor Europeni la Barcelona. Era perioada de apogeu a hunedorenilor, care aveau în lot (sezonul 1981-1982) nume precum Ioan Andone, Mircea Rednic, Michael Klein, Dorin Mateuţ, Florea Dumitrache, Mircea Lucescu (acesta din urmă fiind jucător-antrenor).

Am auzit într-o dimineață, la radio, despre cum Corvinul le-a administrat un 4-0 unora mult mai galonați (ăia de fac lucruri de nespus – untold – pe stadionul lor). Iar azi am aflat că au luat Cupa la mare luptă cu trupa lui Dorinel Munteanu, Oțelul Galați, cea mai tare din Carpați…

Da, da, Galațiul are de-a face cu Carpații, pentru că se regăsește în spațiul carpato-danubiano-pontic – și vă rog să nu mă jigniți!… Oricum, a confirmat și Delia; a zis-o când NU era la iUmor, deci nu e caterincă, e pe bune!

O echipă mică, dar cu suflet mare, care a obţinut o performanţă pe măsură. Anul trecut juca în Liga a treia, iată-i acum într-a doua, iar în sezonul următor vor bate la porţile Europa League.

Prima Ligă românească e prea mândră să-i primească. De la pepenăria lu’ colegu’ (de liceu) Burleanu a ieşit o circulară cum CĂ COrvinul n-are drept de promovare.

Pare o poveste mai puţin despre fotbal şi mai mult despre oameni – jucători, antrenor şi staff tehnic, sponsori şi suporteri –, despre cum sportul formează o comunitate dornică de performanţă şi de afirmare. Şi, din păcate, cred că e doar o poveste.

Pentru mine, asta e o diferenţă esenţială dintre fotbalul autohton şi cel european la care jinduim de ‘jde ani, de când apăra Duckadam loviturile de la un’şpe metri: fotbalul românesc e făcut din poveşti – cel european din proiecte. Primele sunt frumoase şi înălţătoare, dar ţin mai degrabă de forma trecătoare a unor jucători şi dispar imediat ce-ai închis cartea sau pagina de net. Ultimele, însă, presupun structură, planificare, angajament şi implicare pe termen lung – lucruri pentru care în fotbalul românesc nu există răbdare.

Promovând în Liga a doua, la Corvinul a început să se contureze o poveste. Câştigând Cupa României, povestea a primit şansa de a se transforma într-un proiect. Asta înseamnă că la toamnă:

• după ce echipa n-a izbândit mare lucru în meciurile europene (în statistica oficială, pentru că, dincolo de ea, jucătorii vor fi dobândit experienţă valoroasă),

• după ce echipa n-are nici victorii pe linie în primele etape din campionat,

antrenorul să nu fie demis, cei mai buni doi jucători să nu fi fost luaţi deja de Gigi Becali, iar galeria să nu ceară demisia nimănui la fiecare cinci minute.

Nimic din istoria recentă, în care fotbalul românesc a ajuns să însemne orice mai puţin performanţă pe gazon, nu mă face să cred că există viitor pentru un asemenea proiect. Aşa că prefer să păstrez povestea. N-o cunosc, n-am urmărit-o, dar îmi place aşa cum am prins-o din zbor acum. Şi m-a făcut curios pentru următoarele câteva luni.