O mâţă de milioane

Într-una din rarele ocazii în care am deschis televizorul săptămâna asta, am ajuns întâmplător pe History, unde am prins sfârşitul unui material despre o tragi-comică tentativă de a crea o pisică-spion.

Istoria s-a aflat ca urmare a desecretizării unor dosare CIA din anii ’60, în plin Război Rece. Deşi lucrurile s-au petrecut acum mai bine de jumătate de secol, modul cum practic s-au aruncat pe geam 20 de milioane de dolari din banii contribuabililor mi se pare o poveste foarte amuzantă pentru zilele noastre, când americanii aruncă într-o frenezie cu bani în Kamala Harris, iar nenea Ciolacu moşmondeşte o nouă reformă fiscală, care de data asta sigur va repara deficitul bugetar pe care precedenta reformă fiscală n-a făcut decât să-l adâncească.

Deci, pe scurt, cu minţile luate de anticomunism, băieţii cu ochi albaştri de la CIA au hotărât că pisicile, mult prea drăgălaşe pentru a inspira cuiva gânduri dubioase, ar putea fi nişte excelenţi spioni. Prin urmare, s-au apucat să dreseze mâţe, în ideea ca acestea să tragă pur şi simplu cu urechea la ce vorbesc oamenii în diferite împrejurări.

Unui biet animal i s-a implantat un transmiţător la baza craniului. Microfonul a fost introdus în canalul auditiv. O tijă metalică subţire, pe post de antenă, se întindea pe şira spinării până în vârful cozii, ascunsă în blană. Pisica Acustică (acesta era numele proiectului) îşi căra singură bateriile, introduse tot chirugical, undeva prin abdomen.

Astfel echipat, Frankenstein-ul felin era pregătit pentru prima misiune – să asculte ce discutau două personaje pe o bancă, într-un parc.

Băieţii de la CIA au oprit duba lângă parc, pe partea cealaltă a străzii, au deschis uşa, i-au dat pisicii comenzile de rigoare, animalul a ieşit… şi imediat a fost făcut chisăliţă de un taxi. Posibil ca agenţii să fi uitat să verifice înainte câte vieţi dintre cele nouă mai avea active sărmanul patruped.

Ulterior, un raport asupra proiectului (abandonat ca urmare a acestui insucces) a conchis că mortul era de vină, pisicile neavând aceeaşi dorinţă de a-şi satisface stăpânii umani precum câinii. În schimb, s-a consemnat “remarcabila reuşită ştiinţifică” de a dresa pisicile pentru deplasări pe distanţe scurte – personalul implicat fiind lăudat pentru “energia şi imaginaţia care pot fi modele pentru pionierii ştiinţei”.

Dacă nu se merită să cheltui două’jde meleoane pentru aşa ceva, atunci nu ştiu în ce-ar putea fi băgaţi mai cu folos banii ăştia.