O lungă plimbare prin ploaie

Ies din bloc şi văd în faţă un petec de cer senin – ciob de vară închipuită, fiindcă afară e mult prea rece. Dau roată clădirii şi, bolta de deasupra se încarcă cu plumb şi nori grei. Ca şi cum blocul e locul de întâlnire al lumilor de lumină şi de întuneric ale pământului.

Vântul îmi şopteşte că va reîncepe să plouă. De fapt, mi-o spune ca pe o certitudine, suflând cu îndrăzneală din direcţia potrivită. Nu e o chestiune de dacă, nici măcar de când. Întrebarea corectă este cât de larg îşi vor deschide zăgazurile norii de deasupra. Dacă vor numai să stropească oraşul într-o joacă plictisită, după zile întregi de când adastă deasupra acestui colţ de lume – ori îi vor îneca străzile cu o nepăsare celestă.

Răspunsul e un torent care se prăbuşeşte drept din cer, ca şi cum n-ar mai fi plouat de două luni şi norii trebuie storşi până la ultima picătură.

În faţa naturii poţi doar să te apleci ori să ridici din umeri. Adică să accepţi că ea distruge şi construieşte după bunul plac, ţinând totul într-un echilibru care depăşeşte orizontul înţelegerii umane. Închipuitele noastre victorii – baraje, diguri, parapeţi anti-vânt şi anti-zăpadă, rachete anti-grindină – există numai din curiozitatea ei de a ne testa ingeniozitatea. Dacă nu-i deranjează armonia, ne îngăduie să le folosim. Altfel, are grijă să ne demonstreze că greşim prea mult faţă de cât de insignifianţi suntem în curgerea timpului.

Dacă ploaia vrea să mă însoţească la plimbare pe aleile parcului, n-are decât. Ridic din umeri şi-mi pun căştile în urechi. Muzică de film scrisă de Hanz Zimmer, reinterpretată la pian.

Într-un insolit exerciţiu de percepţie senzorială a lumii, M. mi-a transmis gustul pentru muzica simfonică şi pentru filme. În muzica lui Hans Zimmer am găsit încununarea acestei lecţii şi am certitudinea că M. se bucură în clipa asta. Şi, într-adevăr, o văd apărând din ploaie lângă mine, într-una dintre rochiile meşteşugit lucrate pe care şi le-a făcea singură. Păşim alături, pe aleile pe care nu ne-am plimbat niciodată în doi când am fi avut timp să o facem. Nu spune nimic şi nu mă priveşte, dar pe chipul ei citesc linişte şi împăcare. Amintirile pe care nu am reuşit să ni le facem împreună rămân pierdute pentru veşnicie – dar se bucură ştiind că preţuiesc amintirile pe care le am, chiar dacă ea nu face parte din multe dintre ele.

Sub asaltul ploii, parcul e pustiu. Vegetaţia crescută liber ameninţă să copleşească aleile cu asfalt vechi şi crăpat, sporind senzaţia de părăsire. Aceeaşi ca acum douăzeci de ani – când vremea era, totuşi, alta. Vara pornea înaintea calendarului şi venea peste lume cu lumină şi cireşe boambe de mai. O dată la câteva zile, luam o pungă cu fructe roşii ca sângele, unele mari cât o nucă, şi mergeam dup-amiezile în parc, cu Oz.

Eram doi tineri pe o bancă, într-un tablou de natură nepăsătoare. Doi tineri cu ochi de lumină, scuipând sâmburi de cireşe. Aproape romantic – oricum, suficient să le dea apă la moară colegilor noştri, convinşi că noi eram împreună de-a binelea.

După patru ani de liceu, era greu să le mai scoată cineva din cap ideea asta. Şi de ce am fi făcut-o? Aşa, măcar ei ştiau ceva, aveau o idee fermă de care să se agaţe. Noi... Noi?

N-aveam nicio treabă cu ce vorbea lumea. Dacă fusese vreodată un moment în care să ne apropiem de-a binelea, îl ratasem. Ori nu ne-am prins, ori n-am ştiut să-l facem să conteze. Rămăsesem, în schimb, cu o relaţie ciudată, în care încercam să ne sprijinim unul pe altul cum ştiam mai bine, de la probleme pe-acasă şi suferinţe în dragoste, până la oboseala pregătirilor pentru facultate şi nimicuri pe la şcoală.

Iar timpul rămas să-l petrecem împreună era tot mai scurt. Urma să plecăm: ea la Cluj, eu la Iaşi – toţi ceilalţi la Bucureşti, de parcă voiam să facem un triunghi cu vârfurile cât mai depărtate.

— Oare ne vom mai întâlni vreodată? Şi cum ne vom uita unii la alţii?

— Nu ştiu dacă ne vom mai întâlni. Dar ne vom uita unii la alţii prin ceea ce vom fi atunci.

— Nu se poate! Ne vom uita prin ceea ce am fost.

— Creştem, ne ducem undeva, ne descoperim alţii şi cresc şi cei de lângă noi. Nu putem rămâne la fel. Mâine, chiar, vom fi alţii.

— Dar amintirile ? Amintirile oare vor rămâne ca o imagine fără gust, fără forme, fără culori?

— Nu ştiu… Uneori mi se pare că toţi creştem, fără să ne dăm seama, din amintiri…

Întreaga discuţie era în capul meu, un paragraf pe care l-am reţinut din volumul de despărţire al Cireşarilor. Lângă mine, ea nu zicea nimic. Doar privea înainte, spre soare şi dincolo de el. Poate număra ani, cifre. Poate descoperea simţiri. Tristeţe, dragoste, melancolie, speranţă.

Nu ştiu.

Eram doi tineri pe o bancă, scuipând sâmburi de cireşe, şi dincolo de locul unde aceştia dispăreau în iarbă nu ştiam mai nimic.

Pe lângă aceleaşi bănci pe care odată mâncam cireşe cu Oz, mă plimbasem şi cu Ema. Ieşisem în parc sub un soare glorios de început de septembrie, care pe nesimţite cedase înaltul cerului norilor de furtună. Un tunet anunţase în ultima clipă urgia, când era inutil să mai căutăm adăpost. Rafalele de ploaie ne-au cuprins o clipă mai târziu, într-o învăluire caldă, semn că vara încă se mai ascundea prin frunzişul copacilor.

Mergeam de mână prin parcul fluid şi pustiu. Perdelele de apă ne ascundeau lumii, într-o singurătate ce-mi permitea să mă bucur nestingherit de ploaia care sculpta sânii mici, fermi şi liberi ai Emei pe sub tricoul devenit străveziu. Ea mi-a prins privirea şi am simţit-o apoi alunecând către mine. Am avut senzaţia că o mie de braţe se împletesc, mă ţin şi mă poartă. Nicăieri nu mai exista locşor liber, totul era foarte aproape, strâns lipit. Nu mai era frenezia pătimaşă din primele zile, era un crescendo lent, continuu, inundând totul: şi graiul, şi zăgazurile, şi zarea, apoi fiinţa întreagă.

După un timp imposibil de măsurat în clipe, bătăi de inimă ori stropi de ploaie, mi-a dat drumul, s-a îndepărtat câţiva paşi şi a rămas singură în mijlocul diluviului, ca o fiinţă apărută deodată de foarte departe. Stătea cu ochii închişi. Gura îi era întredeschisă; răsufla adânc şi liniştit şi părea o creaţie a apei.

Aş fi vrut să am şi eu darul acesta, să mă pierd cu desăvârşire şi îndelung. Era un lucru pentru care o invidiam, care mă făcea să o iubesc şi mai mult, şi de care eram puţintel înfricoşat. În asemenea clipe, ea era undeva unde nu puteam s-o urmez, în orice caz nu destul de mult timp – şi poate că tocmai astă mă speria…

Când am ajuns acasă, miroseam a ploaie şi ea a trup fierbinte. Şi-a dat jos tricoul devenit neimportant. Sânii tari şi obraznici păreau mai mari decât în realitate. Umerii ei răsfrângeau licăriri firave de picături de apă, iar în locul unde se rotunjeau spre braţe erau învăluiţi în umbre moi. Gura îi era întunecată, iar ochii scânteiau străvezii, aproape fără culoare.

A azvârlit restul hainelor pe jos şi a rămas goală. Din şolduri porneau picioarele lungi şi viguroase; de la umeri şi sâni trupul se subţia spre bazinul îngust; coapsele nu erau însă subţiri; acolo trupul se rotunjea şi se aduna din ambele părţi către triunghiul pubisului. Trupul unei tinere femei şi nicidecum al unei adolescente.

M-a tras înspre dormitor şi a oprit timpul în loc.

Când i-a îngăduit din nou timpului să curgă, era noapte. Ema şedea în pat, cu braţele rezemate de perne şi părea o creatură a întunericului. A doua zi trebuia să se întoarcă la Braşov, apoi eu urma să plec la facultate, la Iaşi, în direcţia opusă. Vara trebuia să se termine şi copilăria urma să se sfârşească.

— Nu eşti trist că s-a isprăvit? m-a întrebat.

— Nu s-a isprăvit, se transformă doar.

S-a uitat la mine.

— Ai dreptate, m-am corectat. Sunt trist. Atât de trist, că-mi pare c-o să mor mâine, când mă vei părăsi. Dar când mă gândesc ce-ar trebui să fie ca să nu fiu trist, văd doar o singură posibilitate: să nu te fi întâlnit niciodată. Atunci n-aş mai fi trist şi aş pleca din camera asta nepăsător, şi cu inima goală. Când mă gândesc la asta, tristeţea nu mai e tristeţe. E o fericire neagră. Reversul fericirii.

Vara aceea s-a sfârşit şi a fost ultima împreună cu Ema. I-a urmat altă vară, cu alte ploi, dar fără cireşe, fără bănci şi fără plimbări. O vară încremenită în durere, când poate mi-ar fi prins bine alinarea lui M. Atunci eu aş fi fost stafia, iar ea fiinţa. Dar n-am ştiut niciunul să întindem o mână către celălalt, iar acum e prea târziu. M. zâmbeşte lângă mine, însă e doar un spectru născut din balsamul dulce-amărui al amintirii mele. Şi din muzica lui Hans Zimmer.