O leapșă tristă

Dar vezi, totuși, ce-i cu ea - și dă-o mai departe!

1.

— Suntem prea săraci să ne permitem lucruri ieftine, îl tot auzeam pe taică-miu spunând când eram mic.

Nu înțelegeam ce vrea să însemne asta. Tot ceea ce vedeam era câte-o pereche de adidași chinezești pe care mi-i cumpăra de la tarabele din piață și pe care îi purtam mult după ce crăpa talpa din cauciucul tare ca piatra (și asta se întâmpla destul de repede). Sau blugii dintr-un denim dubios, pe care mi-i lua mereu cu un număr mai mare — “ca să mă țină” — și-i purtam suflecați, până se tăia de tot cuta care se forma la glezne și se ducea naibii ideea cu ținutul.

Nu înțeleg ce voia să spună nici acum, când mă scoate din sărite din cealaltă extremă: îi cadorisește pe ăștia mici cu tot felul de chestii care nu sunt pe gustul lor, încăpățânându-se să nu se consulte cu noi și cheltuind astfel bani pe care i-ar fi putut folosi mai cu cap, tot pentru satisfacția copiilor. Asta în condițiile în care, altădată, mă rugam cu săptămânile să-mi ia și mie o mașinuță de fier (de la aceleași tarabe cu adidași), una singură, când restul copiilor aveau adevărate parcuri auto.

Cred, totuși, că am găsit singur un fel de explicație, odată ce-am ieșit din țară și am deschis ochii către lume. Avem amici și prieteni de familie care mereu ne spun cât de mult ar vrea să meargă și ei în locurile pe care le-am vizitat noi, dar bugetul nu le permite — asta în timp ce venitul lor îl depășește cu mult pe al nostru. Iar dacă se duc pe unde noi n-am fost, e degeaba: sunt incapabili să-ți dea vreo informație practică, ori să-ți insufle vreun dor de ducă.

Suntem prea săraci ca să mergem în concediu doar ca să spunem că am fost și că am făcut niște poze — din care nu se văd caliceala și compromisurile duse până la absurd. Suntem prea săraci ca să mergem oriunde, oricând, astfel încât, atunci când plecăm, încercăm să obținem cât mai mult dintr-un buget rezonabil, să nu facem risipă dar nici să nu pierdem vibe-ul de vacanță.

Dar cel mai aproape de intepretarea corectă am fost, cred, în ziua când am preferat să-mi iau un set de cărți în locul unor șlapi de firmă, care ar fi dat bine pe-o plajă undeva. Sunt prea sărac să mă încarc mereu și mereu cu nimicuri, prefer să dau un ban în plus pe un lucru (dacă educația și cultura pot fi numite așa) care se va dovedi o foarte utilă rezervă de hrană hrană când mă voi aștepta cel mai puțin.

2.

Cândva demult, când blogul meu de atunci se afla în Top 1000 apariții din blogosfera românească…

Nu e laudă, e o constatare. Toate publicațiile aveau un contor (parcă de la zelist), mi-am pus și eu unul și. în câteva luni, am urcat de la un ranking de cinci cifre la unul cu numai trei.

…erau la modă lepșele. Cineva scria despre un subiect, apoi îl pasa altcuiva, care și el scria apoi îl dădea mai departe și tot așa. De obicei se răspundea la un set de întrebări și următorul la rând era nominalizat în clar. Erau și unii care preluau leapșa de capul lor, ca atunci când vrei să te bagi în seama la o petrecere în cerc restrâns la care nu te-a chemat nimeni — dar cele mai multe lepșe îmi parveneau expres, cu subiect și predicat. O popularitate care, bănuiesc, nu făcea decât să confirme poziția în clasamentul la care ne închinam cu toții.

Sunt convins că tot ranking-ul ăla de trei cifre a ajutat să fiu selectat într-o campanie de advertoriale, pe care le-am scris și publicat pe blog timp de luni bune, rotunjindu-mi substanțial veniturile — dar și îngropându-mi cronica de atunci. Hmm, poate că nu trebuia să dau delete la tot, unele materiale erau foarte creative… Dar divaghez.

1 + 2 = 3

Mi-am adus aminte de lepșele de odinioară citind gândurile lui Bogdan despre educație, venite în completarea unor articole pe aceeași temă: unul al lui Sergiu și unul al celor din echipa Hacking Work. Un trenuleț de idei la care se lipește de minune un interviu cu Igor Bergler, peste care am dat din cea mai pur-aleatorie-și-inexplicabilă întâmplare.

Istoricul din browser spune că am ajuns la el — pe HotNews, un site pe care nu prea intru — venind de la… Sofia Vergara în bikini și topless la piscină (mod de petrecere a timpului agreat și de Heidi Klum, aparent).

Toate articolele (mai puțin cel cu fetele, dar cred că și ele ar fi de acord) converg spre aceeași idee: avem nevoie disperată de educație, dacă vrem ca România să nu mai fie o mocirlă abjectă și plină de dejecții — un tărâm al absurdului și al ridicolului devenite normalitate.

Avem nevoie să reînvățăm să gândim cu propriul nostru creier, să formulăm propriile noastre idei, să le confruntăm cu ale altora și să alegem la final ceea ce are sens și șansele cele mai mari să contribuie la dezvoltarea durabilă — a noastră ca fiinţe umane şi a noastră ca naţie. Dacă n-o vom face noi, n-o s-o facă nimeni altcineva pentru noi, nici măcar AI-ul, pe care mulți îl văd drept o pleașcă picată din cer, soluția pentru refuzul omului de a-și mai folosi fenomenalul creier din dotare — pe când AI-ul nu este deocamdată decât o sofisticată iluzie a gândirii.

M-am gândit că rezumatul lui Sebastian despre recentul studiu făcut de Apple în domeniul AI se lipește și el, natural, lanțului de mai sus, transformându-l într-un fel de manifestare itinerantă ce militează — în țara în care BAC-ul este o ţintă din ce în ce mai îndepărtată, la care aspiră tot mai puţini tineri — pentru nevoia de a gândi, pentru nevoia de educație.

Ce vine după 3?

Poți să vii tu. Să iei caravana asta a gândurilor și s-o duci mai departe, fiindcă lumea trebuie să citească, să afle și să înțeleagă. E o leapșă tristă, știu, dar cred că niciun gest nu trebuie lăsat nefăcut când realizezi că societatea în care trăiești se clatină pe marginea hăului în care colcăie analfabetismul, ignoranța, incultura și prostia crasă.

P.S. În antet, o imagine inspirată din Pay it Forward, un super-film din anii 2000, cu actori de calibru, cu un mesaj complet diferit de îndemnul meu de mai sus: când cineva îţi face o favoare, nu repeta gestul mai departe.