O dată la fiecare 16 zile şi jumătate
În mai 2021, preşedintele Emmanuel Macron a rugat Rwanda să ierte Franţa pentru rolul său în tragedia din 1994, când grupul etnic majoritar în Rwanda, hutu, au început o serie de violenţe bine pregătite împotriva minorităţii tutsi. Într-o perioadă de numai 100 de zile, au murit între opt sute de mii şi un milion de oameni. Francezii nu au fost complici la masacru, nu au fost implicaţi direct în uciderea etnicilor tutsi – dar Franţa, de care Rwanda s-a apropiat odată cu câştigarea independenţei în 1962, nu a făcut mai nimic pentru a împiedica unul dintre cele mai cumplite genocide ale secolului 20, deşi era conştientă de agravarea tensiunilor interetnice.
La radio și în ziare, etnicii hutu au fost încurajați să se înarmeze cu orice găsesc pentru a ucide sau răni cetățeni tutsi. Crimele au avut loc în biserici și în case, pe câmpuri și pe drumuri, pe stadioane și la puncte de control. Violența sexuală împotriva femeilor a devenit o armă de război. Africani au ucis africani cu o cruzime greu de imaginat.
Dar cel care şi-a cerut scuze a fost occidentalul Macron – un occidental alb.
Lumea vestică e singura care şi-a recunoscut crimele şi păcatele. Sclavia a fost de mult abolită, colonialismul a dispărut şi el de decenii bune – ce contează? Ni se spune că rasismul este mai prezent ca oricând, că postcolonialismul este de fapt neocolonialism, iar sclavia este o crimă atribuită exclusiv albilor, o crimă care nu poate fi niciodată iertată, pentru că identitatea albă este intrinsec rasistă. Or, înaintea europenilor, sclavia a fost practicată vreme de secole de către arabi, după cum în Africa exista sclavia internă (tot nişte africani erau “furnizorii” neguţătorilor de sclavi).
E doar unul dintre momentele triste din istoria omenirii surprinse în Marea Carte a Inumanităţii. O istorie a ororilor în 100 de episoade – primul titlul pe care l-am citit în 2023.
Ulterior, pe parcursul anului care tocmai s-a încheiat, o dată la fiecare 16 zile şi jumătate, am citit câte o carte. S-au adunat 22 de volume şi fiecare dintre ele, vreau să cred, m-a ajutat să înţeleg mai bine o lume tot mai ameninţată de le bêtisiers du wokisme.
Le bêtisiers du wokisme (= gafele woke-ismului) se intitulează dosarul din ediţia iulie-august 2023 a revistei Revue des Deux Mondes, cea mai veche publicaţie literară din Franţa; înfiinţată în 1829, va împlini în curând 200 de ani (via Alexandru Călinescu).
Într-o vreme în care cărţile şi cititul lor par ceva redundant – pentru că internetul şi ChatGPT ne pot face rezumatul unui material în doar câteva secunde –, câteva dintre titlurile pe care le-am citit sunt un adevărat regal pentru minte şi suflet:
Proştii Europei. Cum se sinucid civilizaţiile (Traian Ungureanu, 2017)
Rătăcirile fetei nesăbuite (Mario Vargas Llosa, 2006)
Splendida cetate a celor o mie de sori (Khaled Hosseini, 2007)
Soroc de viaţă şi soroc de moarte (Erich Maria Remarque, 1954)
Toată lumina pe care nu o putem vedea (Anthony Doerr, 2014)
Civilizaţia spectacolului (Mario Vargas Llosa, 2012)