Numele tatălui şi al fiului

Unul dintre personajele sacrosancte ale copilăriei mele mici a fost poştăriţa.

Fără vreun chip angelic şi cu trupul nesubţiat de credinţă – ba chiar surprinzător de corpolentă, nu atât pentru kilometrii pe care îi făcea zilnic la picior, cât pentru scările de bloc pe care se căţăra până la ultimul etaj –, femeia ascundea în geanta pântecoasă de factor poştal o superputere: făcea bucuria să renască în vieţile zecilor, poate sutelor de bătrâni de pe zona ei.

Fiindcă, lună de lună, poştăriţa aducea pensia.

O superputere în toată regula, dacă ne gândim că femeia colinda singură, cu gentălăul doldora de teancuri de bani, străzile unei Românii care încă nu ştia ce să facă cu libertatea obţinută, de bine-de rău, la Revoluţie. Un singur om printre atâtea curţi de bloc roase de lipsurile comunismului, într-un Est Sălbatic ca un fel de sfidare la adresa Occidentului, în care americanii făcuseră legende din bandiţii care le jefuiau poştalioanele şi trenurile (Billy the Kid, Jesse James, Butch Cassidy, Sundance Kid sau Belle Starr).

Bunicii mei îşi rânduiau existenţa în primul rând după calendarul poştăriţei şi mai apoi după cel al lui Dumnezeu. Dar nu pentru asta era ea supereroina mea.

Tot lună de lună, odată cu pensia, poştăriţa aducea şi câte-un număr din revista Licurici.

Şi-ntr-o zi, pe coperta revistei pe care o aşteptam ca pe pâinea caldă, era scris de mână, cu pixul, numele Boacă. Atât de haioasă mi s-a părut greşeala asta (pe bunici chemându-i Boca), încât m-am tăvălit de râs minute în şir. Bunică-mea a sunat la părinţi şi a dat alarma că m-a lovit tusea măgărească.

---

Ani mai târziu, în facultate, găseam un grozav prilej de amuzament în listele cu studenţii înscrişi la FF (fără frecvenţă) care veneau să-şi dea examenele. Sesiunea scotea la iveală tot felul de ciudăţenii din Fundu Moldovei şi din cotloanele neştiute ale acestui tărâm arhaic.

Fundu Moldovei.

Unul dintre cele mai pitoreşti nume pe care le-am găsit a fost cel al lui Dumitru Coasălungă. Un singur om mărturisea, astfel, extrem de plastic, povestea unor generaţii. Gândul mi-a zburat printre Obcinele Bucovinei, în văi luminoase unde, de sute de veri, ţăranii ieşeau la coasă cu uneltele pe care un fierar fruntaş din sat le ascuţise ca pe lamele de brici.

— Ia uite la asta! strigă cineva. Zgreapţănă Maria… Cine ştie din ce neam o veni şi fata asta, de li s-a dus buhul că râcâie pământul (a zgrepţăna = a zgâria pământul, a râcâi cu ghearele).

— Eşti sigur că vrei să afli? întreabă altcineva. O fi vreo ţărăncuţă din aia cu năbădăi, care te zgreapţănă pe spate pân’ la sânge când îi ridici fustele-n cap s-o fuţi…

---

Azi, ca să te cruceşti de prostia lipsa de inspiraţie a unor părinţi, mult prea dezamăgiţi că la loteria biodiversităţii şi a recombinării genetice le-a ieşit Y şi nu X, e suficient să deschizi televizorul. E imposibil să nu te izbească în străfundurile timpanelor un Dian, sau un Giorgian (scris chiar aşa, ca să nu existe dubii) – chiar şi un Marilen, şi nu oriunde, ci posibil într-un post de ministru.

Ciuci, Ciolaci, Câci şi Câţi, acum Marilen… Am senzaţia că singurul criteriu în baza căruia oamenii primesc posturi este să aibă un nume cât mai ridicol în raport cu demnitatea funcţiei. Aştept cu interes vreun Raluc, Roxan, Olguţ, Ilinc sau Liu care să completeze cabaretul acesta de prost gust.

Până atunci, numele de cod sub care S. operează din când în când în mediul familial – Titirişcă Trocarel şi Tiribuţă Titirez, zis Bulendrel – mi se par adevărate sclipiri de geniu. Unul dintre numele astea pe un buletin de vot m-ar face să pun un vot valid în urnă.

DISCLAIMER. Acesta este mai mult sau mai puţin un pamflet, născut din bârfa sănătoasă dintre un moldovean, un ardelean şi un neo-zeelandez, şi trebuie tolerat ca atare. În realitate, Colţul cronicarului este un reper de diversitate, egalitate şi incluziune. Doar numele Virgil mă face să mă gândesc – nu ştiu de ce – la un calorifer, iar cu Alinele, istoric vorbind, nu prea mă înţeleg.