Nostalgii documentare

Tocmai am terminat cronica unui film pe care aveam de gând să o postez azi, când am dat peste informaţia că astăzi Teleenciclopedia – cea mai longevivă emisiune de televiziune din România – aniversează 60 de ani de la prima difuzare.

Proiectul Teleenciclopedia a debutat pe 22 mai 1965 – cu lectura în direct a textelor şi poate chiar cu montaje manuale, prin tăierea şi lipirea benzilor de film, în lipsa tehnologiei moderne –, având drept modele documentarele educative produse de BBC, televiziunile din Germania Federală şi chiar Uniunea Sovietică. Oferind informaţii şi curiozităţi pe teme precum istorie (antichitate, civilizaţii dispărute), geografie, artă, ştiinţă şi tehnică, era oarecum la adăpostul cenzurii comuniste.

Emisiunea a fost printre puţinele din perioada comunistă în care muzica occidentală era acceptată şi difuzată. La Teleenciclopedia am auzit pentru prima dată fragmente din muzica lui Vangelis sau a lui Jean-Michel Jarre – care, împreună cu vocea de-a dreptul hipnotică a lui Florian Pittiş (secondat de Carmen Movileanu, o altă voce marcă-înregistrată a Televiziunii Române), mi s-au imprimat definitiv în memorie.

Cred că de aici mi se trage plăcerea de a asculta muzică electronică – sau, cum îi spuneam atunci, muzică fără cuvinte. Primul CD pe care l-am văzut în viaţa mea a fost un album Best of al lui Vangelis şi discul argintiu pe care lumina juca în mod ciudat mă fascina mai ceva ca o comoară din poveşti. Apoi am descoperit Kitaro, l-am aprofundat pe Jean-Michel Jarre, am fost captivat de Era şi Enigma – iar în liceu i-am descoperit pe norvegienii de la Amethystium, alunecând firesc spre muzica trance şi house.

În fiecare sâmbătă seară aşteptam cu religiozitate suita de minidocumentare, Teleenciclopedia fiind unul dintre reperele media ale copilăriei mele, alături de jumătatea de oră de desene animate de la ora 19 în timpul săptămânii şi de serialul Star Trek – The Next Generation din fiecare dup-amiază de duminică.

Nu mă consider din generaţia celor crescuţi cu cheia la gât – fiindcă eu o ţineam într-unul dintre buzunare din faţă ale blugilor (ca şi astăzi) –, dar sunt mândru de apartenenţa mea la gaşca fanilor Captain Planet, Macron 1 sau Michel Vaillant.

Între timp, comunismul a căzut, Florian Pittiş a murit, dar Teleenciclopedia merge mai departe, iar bucuria cu care copilul de atunci se lăsa acaparat de un documentar despre misterele lumii a rămas şi ea aceeaşi – hrănindu-se, e drept, din alte surse (după o altă mare descoperire a vieţii mele de adult: că Discovery e doar un canal de documentare între atâtea altele). De desenele animate nici nu mai spun, filmele de animaţie fiind o apariţie constantă în Colţul cronicarului.