Noi, ei şi lingura de lemn crăpată

Creierul uman este extrem de priceput în a găsi tipare, inclusiv acolo unde nu există. Ştiinţific, această tendinţă de interpretare a unor stimul vagi poartă numele de pareidolie. Popular, este cunoscută sub multe forme, cele mai plastice fiind norii cu urechi de iepuri, nodurile în trunchiuri de copac cu chipul lui Iisus şi feţele pe Marte.

Dar poate cel mai des întâlnit tipar este noi versus ei. Pare că lumea în care trăim nu mai poate exista decât împărţită în tabere care nu se înţeleg între ele. Viaţa nu mai poate fi văzută decât în alb şi negru, chiar dacă inefabilul şi misterele ei se petrec în zona gri din "ţara nimănui".

O polarizare care se vrea absolută şi devine absurdă, de care eu încerc să mă feresc. Dar nu pot să scap de ea tocmai într-un univers extrem de drag mie: filmul. Am văzut atâtea filme ridicole, fără direcţie şi seci, lăudate de critici, ori filme spumoase, cu idei provocatoare condimentate cu umor, pe care criticii le-au desfiinţat – încât trebuie să accept că între publicul larg şi tagma cinefililor auto-intitulaţi "de profesie" va rămâne un hău de netrecut.

Cineva îmi spunea că scriu despre filme într-un mod mai atractiv decât filmele în sine. Dacă-i aşa, atunci marele reproş pe care îl aduc criticilor este că-şi transformă recenziile în nişte peroraţii îmbâcsite de cuvinte pretenţioase, moartea pasiunii pentru spectatorul obişnuit, care nu caută filozofie, ci vrea doar o scânteie, o emoţie, o glumă cu haz – un simplu ghiont care să-i stârnească imaginaţia.

Eu percep un critic drept o persoană capabilă să ghideze şi să educe publicul (de asta eu nu mă consider un critic de film). Ori parcă singurul scop al unui critic este să fie mai cu moţ şi mai complicat decât altul.

E o senzaţie pe care o trăiesc cel mai puternic atunci când vine vorba de pictură.

Preiau mai jos comentariul “de specialitate" care se presupune că îmbogăţeşte expoziţia în aer liber a unui pictor ieşean.

Mă rog, dacă e să fim corecţi până la capăt, e vorba doar de nişte printuri înşirate pe un gard, bătute de ploaie şi decolorate de soare la intrarea într-unul dintre parcurile Copoului. Un spaţiu expoziţional alternativ de care sunt convins că vreun tembel din primărie este extrem de mândru – în care cuvintele de mai jos sunt şi mai nelalocul lor.

Artistul instaurează, în coordonatele unui limbaj criptat în propriul laborator semantic, feerii universale, unde aproape că nu există moment de temperare, de stagnare, urmărind permanent procesul de osmoză şi de transformare a sensurilor cu care fiecare sentiment sau obiect a fost însufleţit de milenii încoace. Întrebările ce par a-l preocupa sunt: Ce se poate prelua din arta trecutului pentru a sluji prezentului? Ce se întâmplă cu Eternul Uman, căci acesta este simbolul modelator, şi unde este locul omului în formele plastice unificatoare şi libere? Cum mai vedem noi astăzi simbolul, inundaţi de informaţie?

Sursa foto: icr.ro (Institutul Cultural Român, adică)

Văzute prin hubloul propriei matrici stilistice, pictogramele artistului se modulează şi intersectează, recuperând spaţii şi însemne ale memoriei, neaşteptate şi nevăzute de ochiul uman în acest fel. Alcătuirea lumii, prin suprapuneri şi întipăriri ale unor timpuri ale fiinţei înţeleasă ca viaţă, ca o pulsaţie şerpuitoare de culoare ce formează identitatea, recheamă pe retină forme pe care le contopim cu spaţiul culorii, organisme vii în sine, ce îşi dezvăluie prin vibraţie propriul cosmos.

M.B, critic de artă, în Convorbiri literare, nr. 9 (333) / septembrie 2023 / pag. 177

Sus, tabloul din stânga mă poartă cu gândul la un luptător călare din Antichitate. Imaginea din mijloc mi-l aduce în minte pe Dali. Iar în poza din dreapta se naşte un joc al ielelor.

Sursa foto: icr.ro

Dacă cineva mi-ar arunca doar câteva cuvinte, în fugă, despre astea, ar avea mai multe şanse să mă împingă să vizitez expoziţia artistului decât elogiile bombastice ale criticului. Citindu-l, tot ce reuşesc să vizualizez este o lingură de lemn crăpată, înfiptă într-un fund simandicos.