Nine Eleven WTC
9/11 WTC
E posibil ca acest articol să fie prea mare pentru a încăpea în întregime pe mail. Eu îţi sugerez să dai direct click pe titlul lui şi să-l citeşti direct din browser, ca să nu pierzi nimic.
Dimineaţă de weekend sub un pod din Iaşi. Nu e cine ştie ce trafic, dar tot vin maşini când şi când. Ajung la traversare şi apăs pe butonul care solicită drept de trecere pentru pietoni.
— Crezi în buton? aud o voce în spatele meu.
Întorc capul şi descopăr un tip cam de aceeaşi statură cu mine, o apariţie banală – dacă n-ar fi fost părul grizonant şi ochelarii de soare cu lentile cu oglindă. În reflecţia lor văd că suntem singuri sub structura masivă, care tocmai începe să huruie în timp ce un tramvai trece pe deasupra.
— Da, cred în buton! îi răspund.
Am dintr-odată imaginea unei scene dintr-un film cu spioni, în care cei doi protagonişti, aflaţi în tabere opuse, se întâlnesc într-un loc izolat pentru confruntarea finală. Tipul chiar are mâinile înfundate în buzunarele unui hanorac şi, dac-ar fi să intru în rol, probabil c-aş putea “ghici” foarte uşor conturul unei ţevi de pistol.
Dar el nu zice şi nu face nimic. În liniştea care s-a lăsat se mai aud doar secundele care trec una după alta, probabil să prindă tramvaiul care mai este şi el doar o amintire.
Brusc, personajul face un gest cu capul spre înainte, regăsindu-şi glasul:
— Eh, uite de asta ăia care cred în Dumnezeu au dreptate, iar ăia care nu cred în Dumnezeu ci numai în coincidenţe au şi ei dreptate – şi singurul lucru care le rămâne de făcut este să se ia la bătaie.
Îmi întorc privirea în direcţia indicată de el şi observ că semaforul pentru pietoni arată verde… În spatele meu, invididul a dispărut. Filmul cu spioni s-a terminat, acum am senzaţia de personaj în Bucureştiul mitic din scrierile lui Eliade…
Butonul l-am întâlnit pentru prima dată în Statele Unite.
Locuiam în orăşelul Plattsburgh, pe malul lacului Champlain, la limita dintre statele New York şi Vermont. De-acolo până la steakhouse-ul unde lucram peste vară erau cam patru kilometri, pe care îi parcurgeam zilnic, pe jos. Pe la jumătatea drumului, aveam de trecut o intersecţie mare, în cruce – şi acolo am apăsat, pentru întâia oară, butonul.
În mai puţin de 30 de secunde, semaforul pentru maşini s-a făcut roşu şi am putut traversa – singurul pieton pe-o rază de câţiva kilometri, până la intrarea în oraş. M-a încercat un sentiment de putere absolută: eu, un tânăr, un străin, oprisem toate maşinile acelea… Dar în timp ce treceam prin faţa lor, citeam complet altceva pe feţele celor din vehicule. Era uimire (foarte probabil, semaforul pentru pietoni nu se făcea verde decât foarte rar, de câteva ori într-un an) amestecată cu milă.
Eram mult prea departe de orice localitate ca, în mod normal, cineva să ajungă acolo altfel decât cu maşina, motocicleta sau măcar bicicleta. Doar nişte circumstanţe ieşite din comun, şi nu dintre cele mai fericite, l-ar fi determinat pe un tip să meargă pe jos pe-acolo – drept dovadă, unul dintre şoferii aflaţi lângă trecerea de pietoni a coborât geamul ca să mă întrebe dacă am cumva nevoie de ajutor.
A fost unul dintre episoadele memorabile ale experienţei americane – 4 luni dincolo de Atlantic, parte a unui program work & travel, în 2006.
La 21 de ani, a fost prima dată când am ieşit din ţară. Prima dată când am ajuns într-un aeroport, unde am arătat primul meu paşaport şi am urcat pentru prima dată într-un avion. Şi prima dată când a trebuit să mă descurc singur, fără absolut niciun ajutor din partea alor mei, pentru o perioadă mai lungă de timp. Şi nu mi-am găsit unde altundeva să mă duc decât la 7.600 km de casă – în America… A fost una dintre experienţele definitorii din viaţa mea.
În însemnările de călătorie pe care, odată ajuns “dincolo”, le-am trimis periodic celor de-acasă, am consemnat următoarele, chiar înaintea plecării:
Pe studenţii care pleacă în State îi recunoşti imediat: priviri obosite, mereu distrase de tabela care anunţă plecările în lume, în care licăresc nerăbdarea şi nesiguranţa; aceleaşi bagaje, aceiaşi blugi, aceiaşi adidaşi fistichii; fete care dorm în braţele prietenilor – plecăm toţi spre visul unor bani grămadă, câştigaţi la jumătate de glob depărtare, din nişte job-uri care acasă nu înseamnă nimic.
Anunţul check-in-ului ne electrizează, ne pune în mişcare. Ultimele telefoane acasă – griji, promisiuni, speranţe. După atâtea acte de completat, plăţi, cumpărături, plecarea e o certitudine… Ultimul salut ni-i aduce lângă noi pe toţi cei de-acasă. Pentru o clipă; cât o respiraţie; cât o rază de soare ce se ascunde după coada avionului.
N-am mai făcut asta niciodată, nimeni nu ştie ce urmează să se întâmple. Suntem pe locurile noastre. Rulăm – decolăm – urcăm. Deasupra norilor. Nu sunt vorbe, fiecare îşi trăieşte propriile emoţii… Bună dimineaţa, România! La bună revedere!
După două ore de zbor până la Milano, cinci ore de escală pe aeroportul Malpensa şi alte aproape zece ore de zbor, am coborât la New York. Formalităţile vamale au trecut repede (deşi la un moment dat nu părea, căci unul dintre ofiţeri nu se arăta deloc convins de fotografia mea de posibil-neo-nazi-eventual-ucigaş-în-serie din paşaport) şi, de-abia ajunşi pe pământ străin, noi – studenţi rupţi de foame şi de bani din Iaşi – ne plimbam cu limuzina prin metropola americană.
Când am ajuns la hotel, deja se însera. Am abandonat bagajele în camera şi – ignorând complet jet lag-ul – am ieşit la explorat. Când am ajuns în Times Square, punctul zero al Manhattan-ului, era deja noapte.
Acolo am făcut cele două fotografii de mai jos. Într-o aglomeraţie ameţitoare, într-o explozie de lumini şi culori – greu de îndurat de un aparat foto digital depăşit de multe dintre telefoanele mobile de astăzi.
Imaginile sunt mişcate şi nu foarte clare, dar mi se pare că instantaneele surprind foarte bine emoţia momentului: primul contact cu visul american. După atâtea ore de nesomn, confuz, zăpăcit de vacarmul din jur şi de proporţiile zgârie-norilor, asaltat de reclamele luminoase, fascinat de tot ceea ce vedeam – cum ar fi Ferrari-ul acela roşu (mi-au trebuit câteva zile să învăţ să nu mai rămân cu gura căscată ori de câte ori trecea un super car pe stradă).
Patru luni mai târziu, înainte de întoarcerea în România, am petrecut o săptămână întreagă în New York, descoperind Manhattan-ul la pas. În aşa măsură încât o părticică din sufletul meu a rămas pentru totdeauna să hoinărească pe străzile flancate de monoliţii de oţel şi sticlă.
Am ajuns inclusiv la Ground Zero, locul în care secolul 21 a debutat cu o tragedie uriaşă: dramaticul eveniment 9/11, atacurile teroriste de la World Trade Center din 11 septembrie 2001. Am scris aici cum am trăit eu ziua respectivă. Privind retrospectiv, nimeni nu putea bănui amploarea evenimentelor petrecute la mii de kilometri distanţă sau modul în care lumea se schimbase în acele câteva ceasuri rele dintr-o zi de marţi.
Ajuns acolo la cinci ani după momentul macabru, am descoperit mai puţină emoţie decât mă aşteptam. Memorialul ridicat la faţa locului, surprins în instantaneele de mai jos, vibra într-adevăr de o emoţie tristă – care însă nu părea să răzbată dincolo de imensa groapă căscată în inima metropolei.
Dar în staţia de metrou, la un stand de ziare, am văzut un număr comemorativ al The New York Times, dedicat atât victimelor din 2001 – cât şi celor cinci ani scurşi din ziua atacurilor. Mai târziu, întors la ho(s)tel am găsit în ediţia online un amplu material fotografic, consemnat imediat după prăbuşirea turnurilor WTC şi începerea chinuitoarei intervenţii a salvatorilor.
Am salvat imaginile şi le reiau aici, fără alte comentarii decât numele originale ale fişierelor, aşa cum s-au salvat atunci în laptop.
RIP :(
Am calatorit prin amintirile dumneavoastră aici de parcă citeam o carte a unui mare scriitor. Cel mai tare articol din cele citite aici de cand am poposit. Am vreo luna sau mai mult? Nu țin minte 😄
E fascinant cum un amănunt aparent funcțional – un buton de trecere – a devenit pentru tine o cheie către atâtea amintiri și semnificații.