Mormântul licuricilor

Sau cum să eşuezi să scrii cuiva o scrisoare

Când s-au întors cele şase femei despre care am scris aici – a se citi că a avut loc a doua reuniune a Clubului de Scrisori Adevărate –, tema n-au mai fost gândurile despre cărţi cu scrisori, ci gândurile (care se pot pune în scrisori) despre opere de artă.

A fost o “meditaţie” ghidată de întrebările gazdei – un exerciţiu de scriere creativă al cărui nume l-am uitat, bineînţeles. S-a vorbit mai ales despre tablouri, fiindcă unii oameni nu sunt bătuţi de soARTĂ ca mine şi sunt umblaţi pe la vernisaje şi expoziţii.

Confruntat cu asemenea lucruri serioase, eu am ieşit la interval cu o păpuşă. Mă rog, una nu tocmai banală: ninot-ul pentru care am votat să fie salvat de la distrugere, când am fost în martie în excursie la Valencia (am scris aici ce este un ninot şi de ce trebuie el distrus). Mai jos, figurina cu pricina – de vreo doi metri înălţime în realitate – şi textul care a rezultat în urma exerciţiului de improvizaţie creativă.

Tema pentru acasă era să mai finisez textul şi să-l fac subiectul unei (alte) scrisori către Cătălina-Dara-şi-celelalte-o-sută-de-nume-ale-ei. Şi trebuia să fie ceva extrem de simplu: casca de soldat de pe capul fetiţei trimite cu gândul direct la soldaţii germani din cel de-Al Doilea Război Mondial – ori asta e obsesia mea încă de la şapte ani.

La finalul clasei întâi, pe lângă coroniţă, am primit drept premiu un exemplar din Blindatele morţii ale lui Sven Hassel. Toţi colegii mei se mândreau fie cu regulamentarele Poveşti nemuritoare, fie cu sacrosanctele Amintiri din copilărie ale lui Creangă – eu citeam despre morţii de pe frontul de est şi bordelurile ucrainene de la Marea Neagră… Da, ştiu, am mai scris despre asta; obsession, remember?

Când am revenit la el, materialul m-a trimis într-adevăr la marele război, însă printr-o conexiune total neaşteptată – cu nişte desene animate.

Ceva le-a luat minţile oamenilor şi aceştia au devenit dintr-odată răi. Au uitat ce înseamnă să ai prieteni, să creşti copii, să iubeşti viaţa. Sufletele li s-au înecat în ură.

Martie 1945. Deşi războiul este deja pierdut, Japonia se încăpăţânează să lupte.

Apoi au început să cadă bombele şi să şuiere gloanţele.

Din avioanele americane curg proiectile incendiare cu napalm. Semănând cu nişte cutii de conserve lunguieţe, cad spre pământ cu o coadă de pânză fluturând în urma lor; aproape că sunt o privelişte frumoasă. După ce lovesc, se lasă un moment de tăcere, apoi detonează, împroşcând flăcări ce devorează fragilele case din lemn şi hârtie ale cartierelor japoneze.

Animaţia desenată manual, relicvă a unor vremuri trecute, are pe alocuri calitatea unei picturi. Sub aspect tehnic, Mormântul licuricilor nu se poate compara cu niciun film de animaţie american recent. Dar şcoala de film japoneză de la renumitul Studio Ghibli nu concurează cu Disney sau Pixar. Regizorul Isao Takahata dezvoltă genul într-o direcţie în care nicio producţie de la Hollywood nu ar avea curaj să meargă. Poveşti precum The Lion King, Toy Story sau clasicul Bambi au momente care emoţionează publicul până la lacrimi – dar sunt filme care funcţionează în spaţii relativ sigure; ele înduioşează, dar nu îndurerează.

Mormântul licuricilor resetează așteptările despre ceea ce poate fi un film de animație dacă echipa de producție alege să se îndrepte într-o direcţie insolită. Poate dura un moment sau două pentru a te adapta la stilul filmului, dar, ca în cazul oricărei metode neconvenționale de povestire, acesta își țese vraja – atrăgându-ne şi încurajându-ne să ne deschidem inimile folosind animaţia, care devine mai mult decât un simplu desen, datorită asocierilor sale cu inocența și copilăria.

Chiar dacă Mormântul licuricilor nu este nepotrivit pentru spectatorii tineri (în modul “tradiţional” al limbajului licenţios, conţinutului sexual ori al violenţei grafice), subiectul este cât se poate de matur. Deși un copil ar putea fi afectat de film, este nevoie de greutatea unui anumit număr de ani pentru a absorbi pe deplin ceea ce regizorul Isao Takahata a pus pe ecran.

Nu mai sunt zile şi nopţi, nici anotimpuri, nici raze de soare, nici foşnete de ploaie. Doar o cumplită şi interminabilă tristeţe care preschimbă copilăria – dintr-o floare luminoasă şi delicată, într-o grămadă de moloz ce duhneşte a moarte şi emană un praf care ofileşte tot ce atinge.

În timpul unui atac asupra orașului Kobe, Seita și Setsuko devin orfani când mama lor este ucisă (tatăl, ofiţer de marină plecat în misiune, este şi el, cel mai probabil, mort). O vreme locuiesc cu o mătuşă îndepărtată, dar generozitatea acesteia nu durează mult, întrucât copiii înseamnă şi mai multe guri de hrănit, într-o vreme în care mâncarea este din ce în ce mai puţină.

Seita înţelege cu amărăciune că trebuie să plece; poate fraţii îşi vor construi o viaţă mai bună singuri. Găsind o peșteră într-un deal şi improvizând un adăpost, pare că vor reuşi.

Oamenii mari nu ştiu un secret mult mai mare decât ei: copilăria îi înzestrează pe toţi cei care cred în ea cu o armă teribilă – puterea de a rezista, a se adapta şi a supravieţui.

Momentul de fericire e, însă, efemer. Chiar şi dacă Seita face rost de bani, nu are ce mâncare să cumpere cu ei. Lipsa hranei duce la malnutriție. În timp ce încearcă să fure provizii, Seita este bătut crunt. Setsuko se îmbolnăvește și, pe măsură ce starea ei se înrăutățește, Seita nu mai poate face prea multe pentru ea. Traiectoria filmului din acel moment până la sfârșit este la fel de previzibilă pe cât este de dureroasă.

De fapt, finalul se întrezăreşte de la bun început. Filmul este prezentat în flashback. Începe cu moartea naratorului/personajului principal, un adolescent pe nume Seita, care piere din cauza lipsurilor în măruntaiele Gării Sannomiya din Kobe. După ce spiritul său părăsește trupul, Seita se reunește cu sora sa de patru ani, Setsuko. Implicația este evidentă – și Setsuko trebuie să fie moartă – dar faptul că știm ce urmează nu ne pregătește să fim martori la asta, mai ales după grija pe care regizorul o depune pentru a umaniza cele două personaje pe parcursul următoarelor 80 de minute.

Producția este însă atât de provocatoare din punct de vedere emoțional, încât o singură vizionare poate fi de ajuns. În ciuda măiestriei și a grijii investite în realizarea filmului, rezultatul este cât se poate de traumatizant, iar a-l viziona a doua oară poate fi, în anumite privințe, mai dificil decât prima. Puterea viziunii lui Takahata este de așa natură încât reacția inițială nu se estompează niciodată.

Mormântul licuricilor este multe lucruri: o poveste despre legătura dintre frați, o poveste despre supraviețuire, o luptă împotriva laturii urâte a naturii umane – şi o dramatică aducere aminte a faptului că victimele cele mai mari ale oricărui război sunt adesea cele ale căror povești nu sunt niciodată spuse. Takahata a respins ferm ideea că Mormântul licuricilor este anti-război, dar un creator nu mai are dreptul exclusiv de interpretare odată ce opera sa de artă este expusă publicului. Tragediile filmului sunt un rezultat direct al celui de-al Doilea Război Mondial. Filmul nu pune la îndoială „corectitudinea” sau „greșeala” războiului sau a diverselor sale angajamente militare, dar arată daunele colaterale pot fi devastatoare. Se pot justifica unele războaie pe baza faptului că servesc unui „bine superior”, dar asta nu înlătură teribilul adevăr că până și cea mai dreaptă victorie va avea partea ei de victime nevinovate.

DE CE?!?

Oare oamenii chiar uită că au fost şi ei, cândva, copii?

---

Aceasta trebuia să fie o scrisoare. Recitind, cred că a şi rămas una. Iar dacă am eşuat în încercarea de a o adresa unei singure persoane cu o sută de nume – poate va ajunge la câteva sute de cititori cu un singur nume, fiindcă Mormântul licuricilor / Grave of the Fireflies / Hotaru no haka (1988) este unul dintre cele mai profund umane filme de animaţie pe care le-am văzut.