Michael Born Again
Uneori, filmele sunt mai mult decât cinematografie sau franchise building
Nu mă omor după seriale…
Pentru că, tocmai, îmi plac prea mult şi mă frustrez că n-am timp să le urmăresc pe toate.
Dacă încerc să-mi înving frustrarea şi să-mi fac timp, ori nu-mi mai rămâne timp pentru filmele propriu-zise sau pentru cărţi (ceea ce este a big no-no), ori păţesc ca acum nişte ani, când făceam zilnic naveta Iaşi-Paşcani. Atunci, din cauza unui binge masiv pe Prison Break, mă culcam pe la 2-3 dimineaţa, în condiţiile în care trebuia să mă trezesc la 7, ca într-o oră să fiu în maşină, ca să ajung în Paşcani până la 9, când se deschidea banca. După opt ore de interacţiune directă cu clienţii, mă urcam din nou în maşină, ca să revin în Iaşi în jur de 19:30, pentru un duş, o cină obosită – şi mai mult Prison Break.
Ritmul ăsta timp de câteva săptămâni e calea sigură spre epuizare.
…cu atât mai puţin cele produse de Netflix, dar – în afară de obsedantul Castlevania – sunt două cap de listă: Daredevil (2015-2018) şi The Punisher (2017-2019). Fără a intra în detalii, consider că amândouă sunt exemple foarte bune de îmbinări fericite de genuri: acţiune, supereroi, dramă, crimă, gangsteri.
Între timp, Disney a preluat Marvel, astfel încât Daredevil a schimbat platforma şi a trecut pe Disney+, unde tocmai a încheiat sezonul doi din continuarea Born Again. Iarăşi, fără a intra prea mult în detalii, acest sezon mi s-a părut la fel de bun ca primul – dacă nu chiar un pic peste, ca urmare a unor remarcabile roluri secundare (Wilson Bethel, Tony Dalton).
Am fost extrem de surprins să descopăr că unul dintre cele mai mari reproşuri care i se aduc lui Born Again este că nu se încadrează cum trebuie în mai largul univers Marvel.
În loc să se preocupe să consolideze o franciză de miliarde de dolari (care conţine o majoritate covârşitoare de producţii cel mult mediocre), Daredevil se concentrează să-şi ancoreze cât mai bine în realitate propria poveste, oglindind fără perdea impulsurile fasciste care scurtcircuitează tot mai pronunţat societatea americană – şi militând pentru conştiinţă civică şi trezirea la realitate. Dar, pentru unii, marea lui problemă este că nu răspunde la întrebarea Unde era în timpul ăsta hoarda celorlalţi eroi Marvel?... E ca şi cum l-ai ataca pe Christopher Nolan că trilogia lui, The Dark Knight, nu este o reuniune a familiei Justice League… Haters gonna hate, I guess.
În weekend-ul care a trecut am mers cu toţii la cinema pentru Michael – mult-discutata primă parte a unei biografii despre The King of Pop himself, Michael Jackson. Regizat de Antoine Fuqua, filmul a fost sfâşiat de critici, care i-au reproşat că e mai degrabă o reconstituire a câtorva momente din copilăria şi cariera timpurie (până în 1988) a lui Jackson, fără să insiste pe drama personajului principal: terorizat de tatăl său de faţă cu o mamă pasivă, Michael este un copil singuratic, fără prieteni, care se regăseşte mai degrabă printre cărţi şi animale, decât printre oameni. Geniul său artistic (ce se inspiră din Fred Astaire şi Charlie Chaplin) este o mască dincolo de care nimeni nu se oboseşte să privească: nici oamenii din anturajul cântăreţului, nici producătorii filmului.
Dar n-am citit pe nicăieri despre impactul fenomenal asupra lui Michael asupra publicului tânăr.
Născută în 2013, F. habar n-avea cine a fost Michael Jackson, ce reprezintă el pentru istoria muzicii contemporane, sau despre modul cum se leagă el direct de istoria bietei Românii proaspăt ieşite din comunism. Ne-a mai auzit pe noi vorbind prin casă despre el, despre casete audio şi MTV, dar atât…
De când am fost la cinema, sâmbătă, F. merge prin casă numai în paşi de moonwalk – şi în fiecare zi ne anunţă că a mai exersat una dintre coregrafiile din videoclipurile cele mai cunoscute ale superstarului: Thriller, Billie Jean, Beat it. A căutat pe YouTube înregistrările celor două spectacole susţinute în România (Dangerous World Tour, în 1992, şi HIStory World Tour, în 1996), povesteşte cu prietenii la şcoală despre cum leşinau fanii la concertele lui şi a citit despre dependenţa lui de medicamente şi analgezice (declanşată de accidentul din 1984, în timpul filmărilor pentru o reclamă Pepsi; momentul este prezentat în film, dar implicaţiile sale sunt complet ignorate), precum şi despre Neverland şi acuzaţiile de pedofilie.
Şi am auzit şi despre alţii ca F. Prin urmare, capacitatea acestui film de a trezi, într-un public altfel ţinut captiv de trendul K-pop şi short-urile imbecile de pe Tik Tok, interesul activ pentru muzica de-acum câteva zeci de ani mi se pare fantastică. Şi devine o răsplată nesperată pentru dorinţa şi eforturile tânărului Michael din film de a-i ajuta şi a-i inspira pe copii.
Michael şi Daredevil: Born Again mi-au adus aminte că unele filme sunt despre una-două ore de evadare din cotidian cu ajutorul marelui/micului ecran – şi nu despre îngrădirea unei viziuni cinematografice cu rigorile unei francize comerciale, şi cu atât mai puţin despre zdrobirea fanteziei sub bocancul greu al cotidianului.
Şi poate aşa ar trebui să fie cele mai multe filme. Haters gonna hate anyway…
N-am văzut încă Michael, dar voi merge sigur, în ciuda criticilor. Aşa cum spui tu, ce-a însemnat pentru mine, la vremea în care era încă tânăr şi cu puține intervenții, e mai important decât ce s-a întâmplat după. Nu comentez înainte de a vedea filmul, dar mă întreb ce poveste de pe lumea asta poate cuprinde totul. Orice povestire e un decupaj, e un fragment. În fine, văd şi revin cu impresii.
pe michael inca nu l-am vazut dar o sa-l vad pentru ca-s curios de cum este facut in comparatie cu alte filme de gen. de exemplu toata lumea o fost moarta dupa bohemian rapsody (da, remi ala o jucat bine, nu zic nu) insa mie mi s-o parut mai bine facut rockeman despre elton john.
nu am stiut ca seria a doua din born again e finalizata, tre' sa pun mana sa caut, mersi ca mi-ai zis.