Mesaje la avizierul blocului şi sex cu roboţi

— Ce drăguţ că încă mai suni oamenii de ziua lor, mi-a spus un prieten la un moment dat. Eu am renunţat de mult! Ţi-am dat mesaj pe WhatsApp, ai văzut că m-am gândit la tine – aia-i, tată! Scurt şi la obiect, că n-am…

Timp. L-am oprit înainte s-o spună, ca să nu băgăm discuţia sub umbra tristă a scuzei-clişeu – dar n-am scăpat de gândul amar că oamenii se rup tot mai mult unii de alţii sub vălul înşelător al reţelelor digitale, care vând iluzia comodă că un app sau altul ne aduc mai aproape la nivel uman.

Ce poate fi mai comod decât să-i scrii cuiva La mulţi ani! pe wall-ul de Facebook? Mesajul e simplu, clar şi nu te expune riscului să rămâi agăţat într-o conversaţie nedorită cu o întrebare de genul Şi tu ce mai faci? primită de la celălalt?

Iar dacă vrei să fii mai cu moţ, dar nu te duce mintea să scrii ceva original (în primul rând ca să te remarce ceilalţi care mai aruncă o privire pe-acolo, nu că vrei neapărat să-l impresionezi pe sărbătorit – el e mai degrabă un task de bifat ca îndeplinit), site-urile de ştiri servesc obligatoriu câte un articol cu cele mai amuzante-îndrăzneţe-romantice-originale(?!)-potrivite(?!?!) mesaje de trimis în ziua respectivă.

Din punctul meu de vedere, dacă în loc de wall-ul de Facebook ai scrie pe un perete adevărat de pe stradă, sau la avizierul din scara blocului, gradul de implicare emoţională ar fi cam acelaşi, tinzând undeva spre zero. Nu interesează dacă destinatarul sau altcineva vede mesajul – el este acolo şi nimeni nu poate spune că nu ţi-a păsat.

O variantă ceva mai onorantă e WhatsApp-ul. Aici există riscul ca destinatarul mesajului să înceapă o conversaţie, dar, chiar şi într-un worst case scenario, interacţiunea rămâne minimă. Şi fiindcă i te-ai adresat numai lui/ei, e practic ca şi cum ai fi sunat, nu?... În plus, cu WhatsApp rezolvi foarte uşor când cunoştinţele îţi sunt adunate într-un grup: La mulţi ani sărbătoriţilor!... Nici nu trebuie să-ţi baţi capul care e Constantin sau Vasile, care Elena sau Maria – se ştiu ei singuri!

În stilul ăsta am asistat pe un canal de WhatsApp, cu prilejul unei onomastici, la o explozie de urări de bine pentru o persoană care nu făcea parte din grupul respectiv. Ca urmare m-am alăturat şi eu corului, felicitând-o public pe soacră-mea (am o soacră supercool – şi n-am nicio reţinere s-o recunosc în faţa oricui).

Interacţiunea umană directă a devenit o corvoadă, un stres, o nesuportabilitate. Dacă nu mai suntem dispuşi nici măcar să comunicăm prin viu grai cu oamenii pe care îi cunoaştem, de ce ne mai mirăm că sociologii estimează că, într-un viitor apropiat, va fi mai uşor să facem sex cu roboţi decât cu alţi oameni?

P.S. Ăsta e genul de articol care îndatorează autorul să dezvăluie cum procedează el însuşi în atare situaţie. Aşa că iată: pentru mine e un mix de telefonie cu WhatsApp. Din 2008, de când mă ocup, într-o formă sau alta, de relaţionarea cu clienţii, am învăţat cât de mult ajută comunicarea informală, adaptată fiecărui recipient în parte. Unii oameni sunt mai uşor de găsit la telefon, altora le sunt mai la îndemână mesajele – şi invers, unele mesaje au impact mai mare transmise prin viu grai, altele trebuie puse în scris, conţinând idei cu eliberare prelungită. În oricare scenariu, însă, caut să mă exprim într-o manieră cât mai personalizată, ca destinatarul să fie convins că intenţia şi execuţia i se adresează în exclusivitate.