Mărţişor de gânduri

Duminică devreme în piaţa Alexandru din Iaşi. Privind luminos şi primăvăratic din cerul senin, fără pic de nor, unde s-a cocoţat dis-de-dimineaţă, soarele nu e atât de puternic pe cât vrea să pară. Încă îi atârnă greu câţiva dinţi de iarnă, astfel încât nu reuşeşte să împingă gradele din termometru deasupra limitei de îngheţ.

Piaţa e aproape pustie. Nici măcar tarabele improvizate cu flori nu se mai năpustesc peste trotuare şi oameni ca altădată.

Au răsărit, însă, ghioceii – adunaţi în smocuri pe câteva petece de asfalt dezmorţite cât de cât de soare. Oamenii i-au numit vestitorii primăverii şi i-au legat laolaltă, înghesuiţi în găletuşe de plastic. Fără zăpada care să le ţină de cald, ameţiţi de frig cu picioarele muiate în apă rece, micii ghiocei sunt aproape leşinaţi, capetele atârnându-le greu cu nişte corole de petale umflate nefiresc. Parcă au venit pe lume gata istoviţi, incapabili să mai vestească nimic.

Lângă ei, câţiva ghiocei un pic mai mari, cu două picioare amorţite şi ele de frig, cu doi ochi clipind des, încă luptând cu somnul, cu feţe mângâiate mai mult de vânt decât de apă. Trupuri îmbrăcate pestriţ şi ponosit, în haine pentru care frigul e un adversar prea puternic… Un băieţel şi o fetiţă de şapte-opt ani ies în evidenţă în cenuşiul prăfuit al pieţei, ca nişte mărţişoare triste în pieptul unei primăveri necoapte, care nu ştie ce să facă cu ei.

Gândurile mi-o iau imediat razna… Gloata de suflete abandonate în sinistrul cămin de copii din preajma aeroportului Bacău, la jumătatea anilor ’90. Austerele blocuri de nefamilişti de la marginea Braşovului, care – la începutul anilor 2000 – colcăiau de copchilăraia ieşită în ritm de producţie industrială din femei bătute şi siluite zilnic de bărbaţi cărora un dumnezeu aflat în eroare le-a permis să fie părinţi. Fetiţa pe care am găsit-o tremurând cu mâna întinsă la uşa cantinei studenţeşti din Târguşor Copou, în iarna ultimului an de facultate (2007); i-am oferit o masă caldă, ca a doua zi să aflu că fusese snopită în bătaie acasă fiindcă acceptase mâncare şi nu bani…

Nu pot să cumpăr nimic de la ei, fiindcă abia am scos bani de la bancomat pentru nişte ouă şi doi litri de lapte, iar bancnotele mele sunt prea mari – dar pot cumpăr ceva pentru ei. Câte un sfinţişor pentru fiecare şi câte cinci lei din ce mi-a rămas rest. O rog pe bătrânica de la chioşcul cu pâine şi împletituri proaspete să-mi facă două pacheţele şi femeia pune şi câte un colăcel de la ea.

Când mă întorc, ghioceii, găletuşele şi copiii au dispărut. Cei câţiva oameni care se învârt pe la restul tarabelor ridică din umeri, cu atâta mirare încât mă întreb dacă nu cumva mi-am imaginat… O voce începe să se roage distorsionat într-un megafon şi ştiu unde trebuie să las pacheţelele. Poate că Dumnezeu se descurcă mai bine în perimetrul mai mic al unei curţi de biserici şi darul meu o să ajungă la alţi doi ghiocei cu chip de om şi limbi lacome, care n-au mai lins demult degete încleiate cu sirop dulce şi nucă…

În alţi ani, la vremea asta, piaţa era o frenezie de flori şi de culori. Un pastel cu nuanţe de alb, roz şi mai ales violet – şi parfum de zambile. Mereu îi luam o zambilă lui M. drept mărţişor (şi un buchet de frezii de 8 Martie), fiindcă florile îi spuneau mai multe decât toate mărunţişurile de la tarabe luate la un loc. Din 2013, de când M. a decis să-i lase pe alţii să joace jocul vieţii şi s-a retras să-i privească din tribună, soţia mea şi F. sunt cele care primesc florile.

Înainte luam din cele tăiate. De câţiva ani, însă, M. nu mai e singură, astfel că am trecut la zambile cu bulbi – care întâi îşi consumă parfumul la noi în casă, apoi renasc în fiecare primăvară pe un mormânt lângă o coamă de munte… Chiar dacă nu toate sunt vesele, unele mărţişoare reuşesc să aducă oamenii împreună cum nicio tinichea n-ar putea. Şi nu cred că există o dovadă mai bună decât întrebarea lui S. – care a vrut să ştie dacă numărul de pe noul său echipament de baschet poate să fie vârsta bunicului său când a murit.