Manifest pentru educaţie. Bis.

La 11 ani, într-o zi de vineri, F. a participat la un concurs naţional de Limba şi literatura română. S-a întors de-acolo cu două premii şi un vraf de cărţi care m-au făcut invidios. A câştigat admiraţia profei de română, a punctat în palmaresul instituţiei la care învaţă – şi a primit o notă dezastruoasă la una dintre materiile la care a absentat în ziua respectivă. În parte dintr-o lipsă de comunicare în clasă (colegii lui F. nu i-au transmis ce temă avea de pregătit), în parte fiindcă dascălul omul de la catedră a înţeles că F. a lipsit doar ca să-i facă lui în ciudă. Chiar şi după ce situaţia a fost clarificată şi nota reparată (tot prin eforturile lui F., n-a primit nimic pe degeaba), omul tot a rămas convins că este victima unor jocuri de culise.

A fost una dintre performanţele lui F. în clasa a cincea – rezultate care ne dau încredere să ţintim mai sus anul acesta.

Doar că, la 12 ani, F. tocmai a aflat că un elev trebuie să fie în primul rând solidar cu jaful naţionalizat din bugetul ţării şi abia apoi să-şi vadă de aspiraţiile şcolăreşti. La fel ca un tânăr şi excepţional fagotist din Iaşi – şi atâţia alţi copii ca ei.

Având încă 12 ani, F. vrea să-şi depună dosarul pentru o bursă Erasmus. Învârtindu-se după informaţii prin şcoală, a fost întrebată de un alt profesor om care vede lumea din spatele catedrei la ce-i trebuie ei să plece prin străinătăţuri.

După ce va fi împlinit 13 ani, în programa şcolară a lui F. va apărea limba latină. O limbă moartă din toate punctele de vedere, cu atât mai mult într-o ţară în care nici limba română n-o duce prea bine. Dar F. va trebui să muncească pentru o notă bună şi la materia asta – care mai încolo nu-i va ajuta la absolut nimic – doar ca să nu-şi strice media generală şi şansele pentru micuţa bursă care (încă) mai hrăneşte o parte din “fluturii” ei adolescentini.

Pare că un întreg sistem menit să pregătească generaţiile noi pentru viaţă are, de fapt, doar un singur scop – radical diferit: să le taie cât mai brutal aripile tinerilor. Noroc că prin “găurile” din sistem se mai strecoară totuşi oameni care merită din plin, cu toată onoarea, titulatura de învăţător, profesor sau dascăl, fiindcă datorită lor copiii nu sunt cu totul pierduţi. Şi noroc că există încă părinţi care pot să-i mai susţină… şi pe unii, şi pe ceilalţi.

La 15 ani, F. va deveni parte a unei analize care, în esenţa ei, este catastrofală pentru România: ce fac tinerii români cuprinşi în palierul de vârstă 15-29 ani.

Well, unul din cinci nici nu munceşte (cel puţin, nu cu forme legale), nici nu urmează vreo şcoală. În cifre absolute, 570.000 de indivizi care se ratează. Record negativ la nivelul Uniunii Europene – alături de rata abandonului şcolar.

Cum s-a ajuns aici? E o discuţie lungă – o parte din ea o puteţi vedea aici, de unde am preluat statistica de mai sus –, motive sunt multe. Unul dintre ele este sigur lipsa de atractivitate a sistemului de învăţământ, înţepenit în norme depăşite, tras în jos de o curriculă învechită şi de personal didactic tot mai slab pregătit şi tot mai lipsit de vocaţie.

Am scris în mod repetat aici că educaţia a ajuns pe marginea prăpastiei – şi, într-un mod grotesc, a ajuns ea însăşi o prăpastie care a făcut dintr-o singură Românie două mai mici şi mai urâte. O mai fac o dată, alăturându-mă manifestului pentru educaţie al lui Bogdan.

Fără nişte paşi clari în domeniul educaţiei, care să schimbe paradigma falimentară a unui sistem de învăţământ ce se mândreşte cu vârfurile sale, dar îşi ignoră trunchiul mâncat pe dinăuntru de analfabetism, orice speranţă într-un viitor mai bun nu este altceva decât un simplu slogan electoral.