Mai mult decât un joc

Acum 30 de ani porneam în pelerinaj la malul mării cu Dacia 1310 crem. Atunci drumuri erau din belşug (aceleaşi de azi; îmi aduc aminte cum se înghesuiau maşinile pe un singur fir, în timp ce pe celălalt se turna asfalt pe kilometri în şir), dar nu era benzină. Azi benzină este pe alese, dar nu mai avem drumuri. Detalii…

Coboram toţi patru în faţa blocului; taică-miu, M. şi cu mine începeam să pregătim maşina, în timp ce V. ne observa curios. Puneam în geamuri cârpele care ţineau de parasolare (ca apoi să tremurăm tot drumul până pe litoral să nu ne oprească miliţia şi să ne dea amendă că mergeam cu geamurile acoperite) şi îndesam în portbagaj valizele cu haine şi sarsanelele cu mâncare (pentru că nu era sigur că-n ziua respectivă intrai cu masă la hotel, şi, oricum, preţ de câteva sute de kilometri nu aveai de unde să-ţi iei provizii). Printre altele, aveam nişte caserole din plastic; mici, maro, pătrate, cu capac translucid, erau foarte practice şi “înghiţeau” fiecare porţia de călătorie a unei pasager. M. le luase special pentru drumurile la mare; în restul timpului, stăteau mai mult nefolosite, fiind prea încăpătoare pentru pacheţelul pe care M. şi-l lua la fabrica de încălţăminte, ori taică-miu pe şantierele hidrotehnice.

Erau patru cutiuţe şi, într-un an, M. a rămas fără ele, după o idee neobişnuită a lui taică-miu – care, după ce a meşterit, tăiat şi lipit la ele câteva zile, ne-a arătat mândru isprava.

Din patru rămăseseră doar două, a observat imediat M., celelalte fiind sacrificate în interesul progresului ingineresc, a replicat pe dată taică-miu. Supravieţuitoarele existau acum într-o poziţie anormală, cu fundul pătrăţos în sus, cu o gaură mare în mijlocul lui – din care răsărea un băţ de metal cu măciulie şi burduf. Maneta arăta ca schimbătorul de viteze de la Dacia 1300 a lui bunică-miu şi părea să funcţioneze la fel, mişcându-se sus-jos, stânga-dreapta, dar lângă ea se iţea şi un buton metalic, pe care nu-l puteam asemui cu nimic din bătrânul automobil. Prin capacul translucid se întrezărea un miez întunecat de circuite ascunzându-se în cutie, dând greutate întregului ansamblu.

– Deci… ce-i asta? a întrebat M.

– E un joystick, a răspuns taică-miu.

– Şi la ce foloseşte? l-am întrebat eu.

– Mai ţii minte când îţi spuneam că, pe vremea când eram eu copil, ziceam bodaproste dacă aveam un băţ cu care să ne jucăm? mi-a întors el întrebarea. Ei bine, ăsta-i un băţ (stick) pentru tine.

L-am împins, l-am tras, am apăsat butonul care ţăcănea – nu s-a întâmplat nimic în măsură să amuze un băiat de opt ani. Pietrele de cremene pe care le dezgropam cu gaşca de la bloc erau mult mai interesante.

Apoi taică-miu a conectat caserola-de-mâncare-devenită-altceva la cutia neagră cu butoane care atunci ţinea loc de calculator şi a scos la iveală bucuria jocului (joy)…

…pentru toţi trei – fiindcă “invenţia” s-a dovedit perfectă pentru biliardul rudimentar pe care-l încărcam de pe o casetă audio. Bilele erau nişte buline care se mişcau într-un dreptunghi bidimensional, direcţia loviturii se calibra cu o ţintă în formă de cruciuliţă, iar intensitatea cu un cursor. Când se ciocneau între ele, bilo-bulinele scoteau o polifonie stridentă şi un sunet înfundat când intrau în buzunar.

Jocul acela aproape fără grafică şi fără culori ne ţinea lângă el ore-n şir, devenind tradiţia noastră din fiecare duminică – zi când M. nu deretica nimic, iar taică-miu era şi el mai mult pe-acasă. V. se învârtea pe lângă noi, veselindu-se de bucuria noastră, atât cât înţelegea din ea.

Azi M. și V. nu mai sunt, iar cei 120 de kilometri care mă despart de taică-miu se dovedesc insurmontabili din toate punctele de vedere. Deci biliard se mai joacă doar la TV, în turneele de snooker transmise de Eurosport.

Dar parte din frumusețea jocului, într-un meci de 19 runde, pe sistemul “primul la zece”, este tocmai că-ți oferă timp și liniște pentru aducere aminte. Iar când meciul respectiv e finala Masters-ului, cu Ronnie O’Sullivan întorcând scorul de la 3-6 pentru o victorie cu 10-7, momentul e cu atât mai savuros.