Lumea lui Costel

În 2010 lucram în bancă, manager relaţii clienţi, câştigam 1.700 RON pe lună şi mă rugam zadarnic de şefa mea să-mi dea voie să plec mai devreme acasă într-o vineri dup-amiaza, ca să plec la Bacău – unde trebuia să mă însor a doua zi. Nu mi-a oferit nici bucuria asta după ce, în prealabil, refuzase cu desăvârşire să-mi permită vreo zi de concediu în plus faţă de cele prevăzute în contract pentru căsătoria angajatului: 5 zile lucrătoare. Cu astea şi cu alte 4 din două weekend-uri lipite, aveam deci 9 zile în care trebuiau să încapă şi nunta, şi luna de miere.

Cu prima ne-am descurcat după mintea noastră şi a părinţilor, de-a ieşit o treabă de toată frumuseţea. După o noapte de petrecere, afară se crăpa de ziua, restaurantul încă era plin pe trei sferturi, iar şefa de sală ne dădea ghionturi să plecăm acasă, deşi nici invitaţii, nici formaţia nu dădeau semne c-ar fi isprăvit cu muzica bună şi dansul care s-o însoţească.

Cu a doua ne-a ajutat Costel. Când am intrat în agenţia lui de turism, o cameră în care se înghesuiau patru birouri şi prea multe scaune, nimic nu prevestea că între noi doi – un corporatist pârlit, căruia abia îi ajungeau banii pentru o chirie şi un costum de birou, şi un patron cu alură de rocker fără chef de bullshit-uri – putea să existe ceva mai mult decât o banală relaţie client-furnizor. Ne-a ajutat să plecăm o săptămână în Egipt şi ne-a făcut să ne simţim de parcă însăşi formalităţile de la biroul lui erau parte din aventura exotică. La întoarcere mi-a cerut feedback despre hotel şi poze din resort.

În 2011 lucram în altă bancă, chiar din prima zi a anului, tot manager relaţii clienţi, câştigam 3.100 RON pe lună, şi mi se părea că aveam lumea-ntreagă la picioare. Aveam o altă şefă, care înţelegea că zilele de concediu erau un drept, nu ceva pentru care să te milogeşti – iar Costel a început să ne împingă afară din ţară. O vorbă aruncată într-o doară s-a transformat într-o dup-amiază de planning a unui city break la Praga. Era atât de entuziasmat, de parcă pleca el în excursie, şi am zis să-i temperez elanul:

— Errr, ştii, mi-oi fi dublat eu salariul, dar tot în chirie stau. Ba mă pregătesc pentru o rată la apartament mai încolo… Deci nu-s prea în largul meu cu banii.

— Lasă banii, mi-a răspuns. Să-ţi găsim ceva OK, apoi vedem şi cu banii.

Aşa am început să fac grafice de rambursare la bancă ziua, iar seara la biroul lui Costel – într-o formă de rate care se baza doar pe simpatie şi încredere reciproce. După Praga, Costel ne-a dus anul acela în Bruxelles (unde M. a sfidat cancerul într-o fabuloasă seară de august petrecută în Grote Markt) şi-n Barcelona. Anul următor în Viena. Şi tot aşa până am ajuns la marginea continentului, la Cabo da Roca, punctul cel mai vestic al Europei continentale – şi dincolo de el, în Tenerife.

Apoi a venit pandemia şi o vreme nimeni n-a mai plecat nicăieri. Primul care a furat startul când graniţele s-au redeschis a fost Costel. Se ducea periodic la Viena şi de fiecare dată lăsa acolo o părticică din el, unor medici cu mandat să taie din el orice pentru a învinge cancerul care se agăţase între timp de el.

L-am revăzut la locul lui obişnuit, în spatele biroului. Dacă nu mi-ar fi spus, cu o nonşalanţă teribilă, ca o glumă de autobază despre un furuncul apărut într-un loc ruşinos, nici nu mi-ar fi trecut prin cap că abia trecuse printr-o colostomie şi acum purta după el mult-urâta pungă. A început să râdă văzându-mă împietrit de uluială – n-am avut altă şansă decât să mă las molipsit de veselia lui. Am avut o străfulgerare cu prima noastră întâlnire şi l-am întrebat de ce:

— De ce eu?... Sunt absolut convins că lista celor care hotărăsc singuri cum îţi dau banii înapoi este una foarte scurtă. Iar locul meu pe ea mi se pare cu atât mai surprinzător, cu cât sunt un pârlit de corporatist. Îmi fac calculele de trei ori înainte să deschid gura, că nimic nu-i sigur cu tine: un cuvânt aruncat aiurea, şi mă şi trezesc c-ai făcut nişte rezervări aşa, ca să fie… Sau, poate tocmai de aia, te-ncrezi în prudenţa mea de funcţionar de bancă?

— N-are nicio treabă cu banii. Sau poate are, dar nu ei sunt cei mai importanţi. Vezi tu, de fiecare dată când vii la noi, parc-ai veni cu atlasul după tine. Ştii unde vrei să ajungi, ce-i de văzut acolo, ce-ai vrea să faci. Tu vrei, pur şi simplu, să descoperi lumea; îţi lipsesc doar nişte detalii tehnice: bilete, cazări, transferuri, din astea… În schimb, foarte mulţi care vin la agenţie nu vor să descopere lumea – doar ce am eu de dat ieftin. Ghici ce-mi plac mai mult: discuţiile despre lume, sau milogeala pentru bani?... Să căutăm împreună o variantă bună pentru tine e o provocare; să caut de unul singur ieftineli pentru unii care, de fapt, îşi permit orice, e o corvoadă… Iar apoi, când se-ntorc, parcă-s spălaţi pe creier. Habar n-au unde-au fost, nu pot să-mi dea nicio informaţie, aşa, ca o minimă răsplată pentru tot efortul.

A făcut o pauză, în timp ce privea pe lângă mine, afară, în stradă. Apoi a reluat:

— Lumea pe care vrei tu să o descoperi, să le-o arăţi lui F. şi S., e şi lumea mea. Lumea lor nu e…

---

Povestea asta, ca multe altele din Colţul cronicarului, n-are nicio morală. Pur şi simplu, merită din când în când să te uiţi în urmă, ca să nu uiţi de unde vii.

Atunci a fost ultima dată când l-am văzut pe Costel la birou. După aceea, a mai plecat o dată la Viena şi nu s-a mai întors. În sicriul pe care l-am condus pe un ultim drum într-un cimitir din Iaşi era ceva, dar nu Costel.