Liga miliardarilor de azi şi de ieri

Dacă nu ştii ce să faci cu miliardul (de dolari, no less) de care tot te împiedici de când cu anul nou, poţi să-l dai pentru un loc lângă Vladimir (Putin, no less), la masa rotundă a pacifiştilor aleşi pe sprânceană de Donald Trump.

Probabil sictirit de băieţii cu dinamita (a se citi Fundaţia Nobel) – care nu doar că i-au refuzat Premiul Nobel pentru Pace, dar au mai şi comentat când acesta i-a fost oferit cadou de către deţinătorul de drept –, Donald Trump şi-a făcut propriul Consiliu pentru pace. O organizaţie caritabilă, desigur, menită să readucă pacea, bunăstarea şi fericirea în Gaza, după cum afirmă Casa Albă, şi oriunde în lume, cum precizează Carta ataşată invitaţiei trimise către zeci de lideri şi şefi de state, între care se remarcă Vladimir Putin şi Xi Jinping.

• The Board of Peace will play an essential role in fulfilling all 20 points of the President’s Comprehensive Plan to End the Gaza Conflict providing strategic oversight, mobilizing international resources, and ensuring accountability as Gaza transitions from conflict to peace and development. (sursa: whitehouse.gov)

• The Board of Peace is an international organization that seeks to promote stability, restore dependable and lawful governance, and secure enduring peace in areas affected or threatened by conflict. (sursa: Charter of the Board of Peace, via timesofisrael.com)

În noiembrie, Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite a adoptat o rezoluție care sprijină propunerea lui Trump privind acest consiliu, pentru stabilirea cadrului și coordonarea finanțării reconstrucției Gazei, şi a autorizat mandatul organismului până în 2027. Însă nu e clar cum vor fi folosite miliardele de dolari ale acestei organizaţii care pare un fel de ONU pe persoană fizică, al cuiva care a declarat deschis că “nu mai simte obligaţia de a gândi exclusiv în termeni de pace”.

Pe de o parte, dacă Trump aruncă mănuşa Organizaţiei Naţiunilor Unite, nu e chiar un lucru rău. De foarte mult timp, foarte multe voci susţin că ONU a devenit un organism învechit, care trebuie ori să se reformeze, ori să dispară.

Pe de altă parte, însă, există îngrijorări că Board-ul lui Trump îşi va aroga puteri dincolo de guvernarea tranziţională a Fâşiei Gaza. Invocând genul acesta de neclarităţi, Emmanuel Macron refuză deocamdată să implice Franţa în această iniţiativă.

Între timp, Emiratele Arabe Unite au acceptat invitaţia preşedintelui Trump (şi probabil vor plăti taxa de un miliard din alocaţia pentru popcorn pe următoarele câteva săptămâni), în vreme ce europenii, strânşi cu uşa în Groenlanda, ridică tot felul de întrebări. Reţinut, fără să se grăbească, Nicuşor Dan a anunţat că el “a demarat un aprofundat proces de analiză” – fără îndoială pentru a determina dacă Trump dă dovadă de aceeaşi solidaritate bugetară cu românii.

Nu e prima dată când istoria consemnează asemenea iniţiative pe persoană fizică. Între un bully bosumflat că n-a primit o medalie, precum Trump, şi un zurbagiu fustangiu enervat pe Biserica Catolică, precum regele Henric al VIII-lea al Angliei, nu e mare diferenţă. Unul vrea propriul său Consiliu planetar (America fiind deja prea mică), celălalt şi-a făcut propria biserică (prin Actul de Supremaţie din 1534 luând fiinţă Biserica Anglicană).

Iar poveştile despre întovărăşiri care au ajuns să fie cu totul altceva decât era trecut în certificatul de naştere sunt vechi de când lumea.

Într-una dintre cele mai fascinante perioade ale omenirii, Antichitatea, măreaţa Atenă – idealizată drept leagăn al democraţiei – a înfiinţat Liga de la Delos, cu scopul de a elimina complet ameninţarea persană (după ce Grecia fusese de două ori în pericol să dispară din istorie, momente pe care unii le mai asociază vag cu denumiri precum Marathon, Termopile, Salamina, Plataea). Alianţa a devenit între timp Imperiul Atenian, reunind între 150 şi 330 de oraşe-stat greceşti pentru care “taxa de înscriere” s-a transformat în tribut în toată regula. Afluxul de cash a declanşat Epoca de Aur a Atenei, banii fiind folosiţi pentru extinderea puterii militare (în special navale) – cât şi pentru dezvoltarea polis-ului. Aceasta este perioada în care se construieşte unul dintre simbolurile Antichităţii: Parthenonul.

În 150 de ani de vechi frământări elenistice am găsit neaşteptate asemănări cu prezentul în care ruşii bat cu bocancii în porţile civilizaţiei vestice, Canada bate palma cu chinezii chiar în uşa americanilor, iar SUA aproape că bate monedă pe seama resurselor altora, ameninţând să spulbere liniştea (relativă) de zeci de ani a globului.

Închei cu o scurtă trecere în revistă a acelei perioade – un reminder despre puterea de atracţie a istoriei – un segment nerecomandat celor cu attention span cât boaba de mazăre.

---

Anul 480 î.e.n.

În primăvară începe a doua invazie a Greciei de către perşi – visul de răzbunare al regelui Xerxes I, după înfrângerea suferită de tatăl său, Darius, la Marathon, care a pus capăt primei tentative a ahemenizilor de a-i subjuga pe eleni.

Grecii se reunesc într-o alianţă de oraşe-state, condusă de Sparta şi Atena. Are loc celebra luptă de la Termopile – care nu aduce niciun beneficiu real grecilor, dar îi transformă pe regele Leonida şi spartanii săi în nemuritori de legendă. Înfrângerea suferită pe uscat subminează moralul flotei greceşti; după o rezistenţă de două zile în strâmtoarea Artemisium, navele rămase se retrag în Golful Saronic, în portul fortificat al insulei Salamina.

Urmăriţi de perşi, grecii luptă pentru însăşi existenţa lor şi generalul atenian Themistocle îi conduce pe eleni către o victorie uriaşă, care îl sileşte pe Xerxes să se retragă în Asia.

Anul 479 î.e.n.

Aliaţii greci adună cea mai mare armată de hopliţi văzută până atunci, pentru o nouă înfruntare cu perşii generalului Mardonius, lăsat în urmă de Xerxes. La Plataea, trupele de uscat persane sunt înfrânte din nou, în timp ce la Mycale elenii distrug rămăşiţele flotei ahemenide.

Direcţia conflictului se schimbă, grecii trec în ofensivă şi îi alungă pe perşi din Grecia continentală, insulele ionice şi Marea Egee, conflictul încheindu-se cu pacea de la Callias.

Anul 478 î.e.n.

După înfrângerea perşilor, Sparta se retrage din alianţa greacă. Atena, în schimb, impulsionată de forţa maritimă demonstrată la Salamina, intenţionează să continue acţiunea împotriva Imperiului Persan chiar pe teritoriul acestuia. Se înfiinţează Liga de la Delos, o confederaţie de oraşe-stat raliate sub hegemonia ateniană. Membrilor noii alianţe li se impunea să contribuie militar sau financiar la noua organizaţie, care s-a transformat practic în Imperiul Atenian.

Beneficiind din plin de banii primiţi de la cei între 150 şi 330 de membri ai Ligii, Atena şi-a consolidat din plin propria supremaţie navală şi a folosit restul fondurilor pentru a înfrumuseţa oraşul cu artă şi arhitectură. Sub conducerea lui Pericle începe reconstrucţia Acropolei şi simbolul acestei perioade înfloritoare din istoria Atenei devine măreţul Parthenon.

Atenienii au folosit puterea militară pentru a forţa intrarea oraşelor-stat în Ligă, orice refuz fiind drastic pedepsit. Ulterior, Atena a refuzat să le mai recunoască statul de aliaţi, considerându-le doar ca state aflate sub conducerea ei.

Anul 431 î.e.n.

Ascensiunea Atenei generează tensiuni în Grecia continentală. În special Sparta (principala putere militară terestră elenă) se simte ameninţată. Conflictul pentru hegemonie izbucneşte între greci, între Liga de la Delos (atenienii) şi Liga Peloponesiacă (spartanii şi aliaţii lor).

Urmează aproape 30 de ani de conflict, cunoscuţi drept Războiul Peloponesiac. Într-un final, cu ajutor persan(!), Sparta pune capăt dominaţiei ateniene, Liga de la Delos fiind desfiinţată. Imperiul atenian este înlocuit cu unul spartan. Tributurile curg acum într-o altă vistierie şi, iarăşi, vechii aliaţi nu primesc nimic.

Anul 395 î.e.n.

Nemulţumiţi de atitudinea Spartei, foştii aliaţi ai acesteia – oraşele-stat Teba, Corint şi Argos – se aliază cu vechiul duşman Atena împotriva spartanilor. Încă un deceniu de conflict (Războiul Corintic) nu reuşeşte decât să slăbească oarecum dominaţia spartană.

Anul 338 î.e.n.

Filip al II-lea Macedoneanul unifică teritoriile greceşti – mai puţin Sparta – în Liga Helenică.

Anul 331 î.e.n.

Alexandru cel Mare, fiul lui Filip II, subjugă Sparta, uneşte întreaga lume greacă şi pune bazele celui mai vast imperiu antic.