La cireşe

Mai aproape de Caragiale decât de Creangă

Dimineaţă de weekend, începută – ca de obicei – la piaţă. De o bucată de vreme, piaţa din Alexandru (cartierul ieşean care se transformă într-o comunitate lacustră de fiecare dată când o ploaie mai zdravănă se abate asupra oraşului) s-a mutat între munţi. Munţi de cireşe într-o parte, munţi de căpşuni într-alta – iar între ei, sânii imenşi ai precupeţelor, revărsându-se pe sub haine ca nişte munţi răsturnaţi la orizontală.

Prins la mijloc, eu. Nu pot să mă hotărăsc între cireşele enorme, cât nuca, la stânga, şi căpşunile care au exact dimensiunea potrivită şi parfumul care trebuie, la dreapta.

Dintr-odată, un cutremur din adâncuri cuprinde munţii de carne din faţa mea. Posesoarea pieptului impresionant se burzuluieşte la cineva dintr-o parte:

— …că d-ăştia ţi-ai găsit să-mi dai! tună precupeaţa la o siluetă plăpândă pe care o detectez cu coada ochiului. Cu mărunţi d-ăştia să te duci să ţi-i numere la Kaufland sau unde-i ştii tu, nu să mi-i aduci mie! Dacă ştiam, nici nu-ţi mai dădeam, sărăcie ce eşti…

Mişc un pic capul. Sărăcia ia forma unei mămăiţe, pe care părul albit o face să pară prea gârbovită. A luat un kilogram de cireşe (23 de lei) şi ceea ce i-a stricat zen-ul negustoresei au fost câteva fise de 50 de bani cu care bătrânica a completat plata.

Sub valul de reproşuri care se rostogoleşte din gura vânzătoarei, mămăiţa pare şi mai mică. Diferenţa de vârstă dintre cele două e de măcar 30 de ani. Aş vrea să-i spun precupeţei că reacţia ei a fost tot atât de nejustificată pe cât de vehementă. Toţi comercianţii sunt obligaţi prin lege să accepte bancnote şi monede (în moneda naţională), în limita unor norme de bun-simţ: până la 50 de monede la o singură plată, bani fără deteriorări majore.

Ceva îmi spune, totuşi, că ar fi un consum inutil de energie. Dacă vreau să-i dau o replică stăpânei formelor planturoase, trebuie să fie mai pe înţelesul ei. Şi ocazia nu se lasă aşteptată:

— Daţi-mi şi mie tot un kilogram de cireşe, vă rog.

— Vă pun de 30? mă întreabă tanti cu vocea unei fetişcane suple care se gudură pe lângă băiatul care i-a căzut cu tronc.

— Nu, e suficient un kilogram, mulţumesc.

— Dar să ştiţi că n-am să vă dau rest, ripostează ea vexată că n-am răspuns farmecelor ei.

— Ba eu cred că aveţi. De fapt, ştiu că aveţi. Tocmai v-a dat doamna dinainte nişte mărunţi, nu-i aşa?

— Da, da, aveţi dreptate, răspunde tanti vizibil încurcată. Bun şi măruntul ăsta la ceva, pân’ la urmă…

— Atunci, poate vreţi s-o prindeţi din urmă pe doamna şi să-i cereţi scuze c-aţi bălăcărit-o mai devreme, mă gândesc…

Tunete neauzite şi fulgere nevăzute se rostogolesc acum printre munţii din faţa mea, însă nu le dau nicio atenţie. Eu m-am întors în timp, acum 20 de ani, retrăind un moment pe care România nu vrea, pur şi simplu, să-l uit: momentul când mi-am luat primul laptop, în America. Am ales un HP vârf de gamă la vremea lui; cu tot cu nişte upgrade-uri, preţul se apropia de 2.000 de dolari. Când le-am spus celor de la bancă pentru ce am nevoie de bani, mi-au dat numai bancnote de 20 şi de 10.

Dar ce-o să spună cei de la magazin când o să mă vadă cu teancul de “hârtii”?

Să n-am nicio grijă, mi-au zis. Cu cât mai mari bancnotele, cu atât mai suspicioşi oamenii, să nu fie falsificate. În plus, mari sau mici, nu sunt tot bani?

Mai târziu în aceeaşi zi, când am ieşit din Best Buy cu preţioasa marfă în rucsac, mi se părea că tocmai mă despărţisem de cei mai buni prieteni pe care n-am ştiut vreodată că-i am. Banii fuseseră cel mai neînsemnat detaliu al celor câteva zeci de minute pe care le petrecusem împreună.

Pentru monstruoasa stăpână dintre munţii cu sfârcuri de cireşe, banii fuseseră singurul lucru care contaseră în minutul în care vieţile noastre se intersectaseră.