Jurnal de călătorie: Rust(ic) nemțesc

La o oră și ceva de mers cu trenul mai la nord de Basel, și aproape lipit de granița cu Franța, orășelul (satul?) german Rust a fost prima oară atestat documentar în anul 762. Din întreaga sa istorie de peste 1.200 de ani, abia ultimii 50 au însemnat o dezvoltare reală (și accelerată), odată cu construcția în 1975, și ulterior extinderea constantă, a parcului de distracții Europa Park. Însă, cu toate că s-a dublat în ultima jumătate de secol, populația stabilă a micului Rust nu depășește 6.000 de locuitori.

Celor câteva mii de localnici li se adaugă alte mii, dacă nu zeci de mii, de turiști care aleg să se cazeze aici — din milioanele care vizitează Europa Park într-un an. Cu toate astea, Rust și-a păstrat atmosfera idilică de orășel nemțesc de provincie.

Pe străduțele impecabile, mașinile circulă parcă scuzându-se pentru deranj — deși n-au cui, pentru că nu vezi țipenie de om pe trotuare. Casele sunt elegante, vopsite în culori care se îmbrățișează între ele și pun în valoare verdele puternic al grădinilor ireproșabile. Plouă destul de des în Rust, astfel încât vegetația este de-a dreptul luxuriantă și orășelul miroase a natură proaspătă. Mașinile sunt ascunse după clădiri, printre grădini și acareturi, dar tot mai vezi ici-colo vreun Audi e-tron, câte-un Maseratti, chiar și un Hummer — semn că localnicii o duc bine găzduind vizitatorii parcului.

În interior nu sunt magazine, doar restaurante presărate printre case. Cumpărăturile se fac de la margine, unde — amplasat strategic — se găsește un Lidl care vinde de stinge de dimineață și până la nouă seara, șase zile pe săptămână. Aici am văzut condimente pentru carne de porc puse la raft lângă tampoane — și prețuri sub cele din România la destule produse (la mâncare, în primul rând).

Cu izolarea sa, Rust mi-a adus aminte de Plattsburgh-ul nord-american, pierdut la opt ore de mers cu autocarul din New York City, printre păduri seculare și Marile Lacuri. Însă, dacă oamenii din Plattsburgh se fălesc cu viața lor aproape nemișcată pe malul Lacului Champlain, Rust este pe toate hărțile amatorilor de parcuri de distracție, numărul de turiști depășind cu mult pe cel al rezidenților permanenți. Din punctul ăsta de vedere, aduce mai degrabă cu Sfântul Gheorghe din Delta Dunării, în zilele festivalului de film Anonimul.

Zilele în Rust încep și se termină în sunet de clopote de biserică și, după aproape două zile în care l-am luat la picior, pare locul în care să vii și să mori într-o deplină împăcare sufletească.