It wasn't SAFe out there, today

Câteodată nu iese, pur şi simplu. Spre exemplu azi, când trebuia să am o discuţie cu o tanti de la un HR.

Sunt într-o zonă de relativ confort la job-ul meu, astfel încât, la prima vedere, nu mă împinge nimic să fac o schimbare. La o privire mai atentă, însă, m-am întors – independent de voinţa mea – la un rol pe care l-am lăsat în urmă în 2021, iar obiectivele pe care mi le-am trasat de-atunci pentru evoluţia mea profesională par imposibil de atins de unde sunt acum.

Prin urmare, mi-am zis că n-ar strica să mai arunc un ochi prin vecini, să văd ce se mai cere în piaţă. Asta a fost luni.

Universul s-a simţit pus la treabă şi mi-a scos în cale o posibilă oportunitate la o companie unde lucrează şi câţiva foşti colegi. Mi-am dat un refresh la CV şi am rugat pe cineva să-i facă vânt pe canalele interne specifice. Asta a fost marţi.

Miercuri m-a sunat o tanti de la HR, ca să setăm (fiindcă în zilele noastre a devenit imposibil să programezi, fixezi, stabileşti, planifici) o discuţie pentru ziua următoare.

Adică azi – când, la ora stabilită, mi-am pus telefonul lângă mine şi… mi-am văzut mai departe de treabă.

N-a sunat nimeni la ora H. Nici cinci minute mai târziu. Şi nici după zece. Abia după 20 de minute a sunat un număr, care nu părea a fi cel pe care-l aşteptam.

– Salut, Andrei! Ce faci?

– Errrr, salut… cred.

– Hai, mă, Andrei, nu mă recunoşti! Sunt [ininteligibil], tatăl lui Liviu şi al lui [ininteligibil].

– Da, aşa o fi, dar…

– Stai, n-am sunat unde trebuie?

– Aşa s-ar părea.

– Nu eşti Andrei Cojocaru…

– Ba da, i-am răspuns, gândindu-mă că nu e nici primul, nici ultimul care a uitat că mai era şi un “i” pe-acolo.

– …de la Spitalul de Boli Infecţioase?

– Clar n-aţi sunat unde trebuie…

La încă o oră după ora H, tot nu sunase cine trebuia. I-am scris cunoştinţei mele, ca să ştie ce s-a ales de vorba ei bună – şi după încă 20 de minute a venit apelul de pe numărul corect.

Tanti de la HR pur şi simplu avusese o zi proastă şi uitase complet de discuţia noastră. Nu era scuza ei, cât constatarea mea, observând-o cât de confuză era. Mă rog, până la urmă a fost şi scuza ei – tanti având nevoie de cinci minute ca să depăşească momentul. După care a avut nevoie de alte cinci minute ca să înţeleagă că “pot vorbi acum, dacă ne încadrăm în 30 de minute” nu e acelaşi lucru cu “sună-mă peste juma’ de oră”.

Într-un final, a fost nevoie de mai puţin de zece minute ca să înţeleg că între SAFe-ul pe care și-l dorea ea și SCRUM-ul “clasic” pe care i-l puteam eu oferi era o nepotrivire de caractere.

Deci azi n-a fost să fie.

Ca să fie altă dată, s-ar putea să fie nevoie să devin și eu SAFe. Om cu patalama la mână mă fac!