Întoarcerile fantomei lui Alexandru Lăpuşneanu

Intro

Alexandru Lăpuşneanu a fost fiul nelegitim al lui Bogdan al III-lea (la rândul lui, fiul lui Ştefan cel Mare şi succesorul acestuia la domnia Moldovei). S-a născut în 1499 dincolo de Prut, la Lăpuşna.

A adunat vreo 12 ani ca domnitor al Moldovei, din două încercări. Mai întâi a ajuns pe tron cu ajutorul polonezilor, apoi plătind bani grei turcilor.

A murit în 1568 la Iaşi, fiind înmormântat la Mănăstirea Slatina, ctitoria sa de lângă Suceava.

Prima întoarcere

În 1840, în primul număr al revistei Dacia literară (publicată la Iaşi), apare nuvela Alexandru Lăpuşneanul. Scrisă de Costache Negruzzi şi plasându-şi acţiunea în de-a doua domnie a lui Vodă Lăpuşneanu, este prima nuvelă romantică de inspiraţie istorică din literatura română – motiv pentru care a devenit temă de studiu tradiţională pentru elevii de liceu.

A doua întoarcere

În 2002-2003, fantoma lui Lăpuşneanu m-a bântuit obsesiv. Nuvela lui Negruzzi mi-a picat la fiecare dintre cele două simulări de bacalaureat – şi, desigur, la examenul propriu-zis. Am început să le răspund tuturor cu motto-urile celor patru capitole.

— Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu! am ridicat pumnul către un autobuz care nu-şi deschidea uşile în staţie.

— Ai să dai sama, Doamnă! am strigat, să se-audă până-n fund, la taxatoare, când femeia m-a înjurat printr-un geam deschis, cum că eu îs tânăr, fir-aş al dracu’, şi n-am nevoie să merg cu autobuzul.

— Mda, capul lui Moţoc vrem! mi-am zis înciudat văzându-i pe alţii din staţie împingându-se în uşile autobuzului, care se încăpăţânau să rămână închise.

Îmbulzeala a lăsat liberă singura banca din staţie, aşa că m-am aşezat, aproape deşelat de ghiozdanul burduşit de cărţi. Taxatoarea m-a luat din nou la ochi, să nu mai fiu neruşinat şi să mă scol de jos.

— De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu… i-am răspuns, apoi am trimis-o la origini (adică la depou).

A treia întoarcere

2025. Cu fiecare zi care trece, România se scufundă tot mai mult într-un scenariu de furie oarbă noi contra lor. Ca pe vremea Lăpuşneanului, se cere sânge, se vrea capul lui Moţoc pe tavă sau într-o ţeapă. Iar Moţoc să fie bugetar, fiindcă angajaţii la stat au devenit indezirabili, precum în ‘90 tinerii cu blugi sau cu părul lung, bătuţi de mineri în Piaţa Universităţii.

Atunci, însă, România plutea într-o supă nedecantată de post-decembrism şi neo-comunism (iar asta nu se vrea în niciun fel o scuză pentru modul în care Iliescu i-a catalogat drept "golani" şi "huligani" pe demonstranţii de la Universitate).

Acum, însă, ar trebui să ştim mai bine să distingem între bau-baul cu care unii vor să sperie gloatele şi cancerul tăcut care mistuie România pe dinăuntru de zeci de ani – fără să distingă între oamenii de bună credinţă care lucrează în aparatul de stat şi angajaţii din mediul privat.

În 2025, capul lui Moţoc servit pe tavă sau într-o ţeapă, ca pe vremea Lăpuşneanului, nu mai e de ajuns. Fiindcă în locul lui va apărea mereu altul, dacă nu mai multe. Dihania care se ascunde în spatele lor e cea care trebuie răpusă.

Şi mă întreb dacă nu cumva hârca asta nu poate fi răpusă decât în Piaţa Universităţii. Şi-n orice piaţă cu renume din fiecare oraş al ţării. Unde românii să se adune, să se redescopere că sunt oameni – nu ticăloşi învrăjbiţi fără noimă, cum ni se traduce mai nou democraţia – şi de unde să nu mai plece până când lichelelor din Parlament, din Guvern şi din orice colţişor al monstruosului organism al Statului nu le vor fi luat locul tot nişte oameni.

Mă întreb dacă nu cumva, când – singur în casă – te sufoci fiindcă şi AC-ul, şi curentul care-l face să meargă au devenit prea scumpe, soluţia nu e în stradă, printre semeni. Să fim, fiecare, om între oameni pare singura soluţie să scăpăm de fantoma Lăpuşneanului şi de imaginea feudală gloatei înrăite de boierimea îmbuibată.