Carte - Insula copacilor dispăruţi (Elif Shafak, 2021)
Insula copacilor dispăruţi este Cipru, a treia cea mai mare insulă scăldată de apele Mediteranei – şi de sângele conflictelor interetnice între greci şi turci, care au scindat violent insula între nord şi sud, în 1974.
Separarea definitivă s-a petrecut în 1983, când turcii au proclamat nordul insulei drept stat suveran – Republica Turcă a Ciprului de Nord –, recunoscut internaţional doar de Turcia.
Linia Verde (instituită de ONU ca zonă-tampon între cele două diviziuni) desparte brutal două suflete pereche, pe Kostas şi Defne născuţi fiecare – el grec şi ea turcoaică – de partea greşită a liniei de demarcaţie. Singura lor şansă rămâne exilul, mai întâi pentru el, apoi pentru amândoi, cu sacrificii cumplite.
Ca mai toate scrierile despre refugiaţi, destine dezrădăcinate şi regăsiri pline de emoţie, cartea Elifei Shafak este un protest împotriva războiului şi a duşmăniei absurde dintre oameni – cu consecinţe triste, uneori până la ridicol –, care distruge vieţi până şi pe o insulă idilică:
Era un cimitir militar […] unde se odihneau pe veci soldaţii britanici care muriseră în timpul conflictului din Cipru […].
Partea sudică a cimitirului era supravegheată de Garda Naţională Cipriotă Greacă. Partea nordică şi vestică erau păzite de armata turcă. Şi ambele erau monitorizate de soldaţii din postul de observaţie al ONU. Fiecare îi urmărea întruna pe ceilalţi şi probabil că morţii îi urmăreau pe toţi.
Pietrele de mormânt erau vechi şi roase de vreme, având nevoie de reparaţii. În trecut, când fusese adus un grup de zidari ciprioţi greci să le repare, armata turcă se opusese prezenţei lor. Iar când fusese chemat un grup de ciprioţi turci, se opusese partea greacă. Până la urmă, mormintele fuseseră lăsate să se năruie încet.
Războiul civil este decorul unei duble poveşti de iubire, a omului pentru om şi a omului pentru natură – relatată cu ajutorul unui grup insolit de povestitori: un fluture, o furnică, un ţânţar, o albină şi un smochin care îi ascultă pe toţi. Pentru că
în viaţa reală, spre deosebire de cărţile de istorie, poveştile ne parvin nu în întregime, ci în fărâme şi bucăţele, episoade disparate şi ecouri incomplete, o frază întreagă ici, un fragment colo, un indiciu ascuns printre ele. În viaţă, spre deosebire de cărţi, trebuie să ne ţesem poveştile din fire la fel de subţiri ca venele fine ce străbat aripile unui fluture.
Mărturiile necuvântătoarelor se împletesc organic cu ale oamenilor, cel puţin la fel de captivante ca ale acestora, fiind argumentul pe care Elif Shafak îl aduce pentru comuniunea ce trebuie să existe între omenire şi natură. Din nou o pledoarie “verde” întercalată printre buclele firului narativ principal – la fel ca în cazul Fetiţei căreia nu-i plăcea numele său.
Aceea era o poveste pentru copii. Atunci am descoperit-o pe Elif Shafak: pe lista de lecturi obligatorii pentru clasa a cincea.
Insula copacilor dispăruţi este, însă, o poveste pentru oameni mari, cu un substrat tragic – ficţiune şi în acelaşi timp realitate de netăgăduit. Kostas şi Defne (inspirată dintr-o legendă a Greciei antice) poate nu au existat în realitate, dar mozaicul destinelor lor este alcătuit din piesele vieţilor rănite de conflictul insular ale atâtor ciprioţi. Aşa am aflat că Elif Shafak este una dintre cele influente figuri literare ale Turciei zilelor noastre. Un reper nou pe încă mica mea hartă a literaturii universale contemporane, pe care îl recomand călduros tuturor.
Dacă îți place, o poti gasi si pe Substack, unde scrie săptămânal!