În spatele campionilor
În martie a început o cursă care şi-a purtat fanii prin lumea-ntreagă – mai puţin India, Africa sau Rusia – şi s-a încheiat ieri, în faţa unui public adunat din 105 ţări.
În mai, o altă cursă a început la Bucureşti – şi tot acolo s-a încheiat, cu aportul a vreo 600.000 de oameni, adică abia o treime din cei înscrişi pe listele din tot oraşul.
Prima cursă a fost periplul pe mapamond al spectacolului numit Formula 1, care ieri şi-a desemnat campionul pentru anul 2025: Lando Norris, britanicul de la Papaya Racing – aka Team McLaren.
A doua cursă a fost imitaţia de întrecere electorală pentru funcţia de primar general al Bucureştiului, câştigată aseară de PNL-istul Ciprian Ciucu.
Mă bucur nespus pentru reuşita “portocalei mecanice” (regină şi în clasamentul constructorilor din F1) în chiar primul an în care am reînceput să urmăresc cu atenţie Marele Circ – motivul interestului regăsit fiind chiar evoluţia echipei McLaren din sezonul precedent… Ciucu nu-mi spune nimic, dar felicitări învingătorilor nonetheless!
Totuşi, după cele două linii de finish trecute aseară, în minte mi-au rămas nişte aspecte din planul doi, cel din spatele campionilor.
Împreună, cei doi piloţi McLaren au strâns 14 victorii din 24 posibile. Din celelalte zece rămase, opt au revenit echipei Red Bull – care pe circuit a însemnat, de fapt, un singur om, Max Verstappen. Oricât de antipatic mi-era la un moment dat, fiindcă ameninţa să fure competiţiei orice fărâmă de suspans, merită creditul cuvenit pentru că era să le strice petrecerea celor de la McLaren. Stofa de campion se vede chiar şi atunci când, oficial, distincţia asta o primeşte altcineva.
La fel şi stofa de loser. Nu trebuie să ieşi efectiv pe ultimul loc ca să devină limpede cât de slab eşti – atât de slab, încât abia dacă te mai poţi numi adversar. Unsul lui Nicuşor Dan la Primăria Bucureşti, Cătălin Drulă, a demonstrat aseară – o dată-n plus… a câta oară? – că USR nu mai înseamnă practic nimic şi rămâne partidul care a irosit cu o indolenţă cruntă cea mai mare şansă de a fi o schimbare reală pentru România.
Ieri, la Abu Dhabi, Fernando Alonso a terminat pe locul şase. Ajuns la 44 de ani, fostul campion mondial (două titluri consecutive, câştigate în 2005 şi 2006, cu Renault) rămâne unul dintre cei mai experimentaţi şi mai constanţi piloţi din F1 la ora actuală, chiar dacă maşina Aston Martin nu a fost cea mai de încredere. În mai mult de jumătate dintre curse nu a coborât mai jos de locul 11 (din păcate, punctele vin doar de la locul 10 în sus) – astfel încât a încheiat sezonul exact la mijlocul clasamentului, pe locul 10… Când spaniolul care s-a bătut de la egal la egal, şi chiar l-a învins pe Michael Schumacher, se va retrage definitiv din F1 (a mai avut o pauză de doi ani, timp în care a câştigat de două ori cursa de 24 de ore de la LeMans, în 2018 şi 2019, cu Toyota), Marele Circ îşi va pierde un pic din strălucire.
Aseară, lângă proaspăt-alesul primar al Bucureştiului, l-am văzut pe Ludovic Orban. Un adevărat veteran, uns cu toate alifiile, al scenei politice româneşti (clişeu intended), omul ăsta cu faţă-model de beţivan notoriu, face ce face şi rămâne cumva pe lângă ciolan. Proaspăt alungat de lângă ciosvârta mai apetisantă a preşedinţiei, Orban şi-a zis că nici la Primăria Bucureşti nu-i rău de ros un os. Garda moare dar nu se predă!... Sau, cum s-ar spune mai degrabă prin mocirla mioritică, la vremuri noi, tot noi.
Câteodată, după ce se trage linia şi se stabilesc învingătorii, sunt lucruri interesante de descoperit şi în spatele campionilor.

