Hauming

Povestea unui martor inutil

Unii le spun, fără deosebire, indieni, ciupalezi sau maimuţieni. Unii le spun să se ducă înapoi de unde au venit, în pizda mamii lor. Alţii îi numesc la grămadă chinezoi – şi apoi îi trimit, desigur, la originile vulvo-vaginale.

And this is wrong on so many levels!

Popoarele din zona asiatică au un simţ al mândriei de sine foarte puternic. Să confunzi între ei un nepalez cu un chinez e o ofensă gravă pentru ambii. În special nepalezii nu cred că au amintiri foarte plăcute (cu cei care le-au devenit vecini anexând Tibetul în 1951) după războiul civil din 1996-2001, pornit de Partidul Maoist inspirat de comunismul chinezesc. Şi nici nu poţi să le spui chinezoi, un termen augmentativ, unor omuleţi care-ţi ajung până la piept.

Prin urmare, primilor le spun Hau şi Bau, iar celorlaţi Ming şi Ping. Nu ofensez identitatea de gen a nimănui. Şi nici nu le spun tot timpul – doar atunci când îi surprind că trăiesc într-o realitate diferită de lumea care-i înconjoară. Când li se pare că sunt singurii care pozează un obiectiv turistic, iar celelalte mii de oameni din jurul lor nu pândesc şi ei un cadru perfect cât de cât, ci doar se plictisesc. Ori când taie benzile în trafic în cele mai tâmpite moduri, iar când îi fereşti în ultima clipă, tot ei fac nevricale pe trotiscutere. Şi când pozează minute-n şir cea mai banală omletă de hotel.

În povestea de faţă, Hau e livrator. Adică se strecoară cu titirişca lui pe două roţi prin traficul din Bucureşti, iar când nu e cu ochii în telefon, se uită aiurea la orice, numai la semnele de circulaţie nu. Pentru Hau, semaforul e un ornament pentru sărbătoarea luminilor care ţine tot anul.

Ming e şofer de maşină cu numere de corp diplomatic. Ca toţi străinii, venind în România, a învăţat prima dată înjurăturile. Apoi a înţeles că maşina bengoasă cu numere străine a unei ambasade e un fel de permis de liberă trecere prin Bucureşti. Parchează unde simte el că-i feng shui-ul mai bun şi întoarce pe linie continuă ori pe şina de tramvai acolo unde i se pare lui că i se îmbină mai armonios ying-ul şi yang-ul.

Prin urmare, era cumva predestinat ca Hau şi Ming să se întâlnească într-o seară de iarnă rece, intrând unul în altul pe mijlocul unui bulevard, în faţa unui mall – la câţiva metri de mine.

Parcat pe mijlocul drumului, pe linia de tramvai aflată în reabilitare, Ming vrea să facă o întoarcere mai complicată. Are un ochi în telefon şi observă cu celălalt că maşinile încetinesc să-i lase spaţiu de manevră. Dar nu-l observă pe Hau, care, şi el cu un ochi în telefon, se strecoară în viteză pe lângă maşinile aproape oprite. Singurul său ochi rămas disponibil îl vede prea târziu pe Ming.

Cei doi “se pupă” ca într-un film cu proşti. Dar nişte proşti norocoşi, fiindcă e un sărut fugar, abia simţit. E drept că Hau aterizează neplăcut pe asfalt, dar nici el, nici trotiscuterul n-au nimic. Iar maşina lui Ming n-are nicio zgârietură.

Ming iese din maşină, îl verifică pe Hau, apoi se întoarce să vadă de maşină. Hau se ridică de pe jos, năucit, căutându-şi din priviri gentălăul care s-a pierdut undeva la câţiva metri în spate. I-l aduce Ming, care apoi începe să latre la Hau. Bietul scuterist pare să-l ignore. E mai preocupat că telefonul mobil i-a dispărut fără urmă. Ming se agită încolo şi-ncoace, apoi mă observă şi vine către mine strigând (într-o engleză ascuţită şi nu foarte uşor de înţeles):

— Ai văzut, da? Ai văzut ce s-a întâmplat: că eu eram… şi el nu a oprit… Poţi să depui mărturie, da?

Ming ajunge la mine, cu două capete sub linia mea vizuală. Îi răspund:

— Da, am văzut. Am văzut că tu erai cu ochii în telefon. Am văzut că şi el era cu ochii în telefon. Aveţi noroc că sunteti amândoi teferi şi a fost mai mult o sperietură. În locul tău, i-aş strânge mâna omului, i-aş da un bacşiş generos, l-aş ajuta să se urce înapoi pe scuter şi aia e. Poate data viitoare o să căscaţi ochii la drum, nu la telefoane.

— Poftim?!?... Ce fel de martor eşti tu?

— Spun doar ce-am văzut. Şi aşa cum îţi spun ţie, pot să spun şi poliţiei. Dar nu cred că vrei să mai audă şi altcineva.

Din toată treaba asta, cel mai şifonat a ieşit telefonul lui Hau. Livratorul l-a găsit și acum îl agită de zor, probabil are ecranul ţăndări, în timp ce se apropie şi el de noi. Îl trage pe Ming de umăr, strigând la el şi cerându-i explicaţii. Încă are casca pe cap şi dinăuntru răzbat sunete înfundate:

— Tu… Stricat… Plăteşti… Auzi… Plăteşti…

Îl privesc amuzat pe Ming:

— Un bacşiş mai mare, se pare.

— Ce fel de martor eşti tu? repetă el întrebarea. Eşti inutil!... Pleacă, n-avem nevoie de tine!

Plec. Mă duc să mănânc la mall, că de-aia mă aflam acolo. În spirit de solidaritate cu cei doi asiatici amărâţi din stradă, îmi iau nişte paste de orez cu legume şi creveţi. Plătesc vegetalele și scormonesc după fructele de mare. La masa de lângă mine, un puștan vrea să-și impresioneze prietena vapând drept în nasul ei. Îi ies, e drept, niște inele de fum sintetic foarte artistice, dar în privirea fetei se citește definiția plictiselii extreme. Încearcă niște swipe-uri anemice pe telefon, își țuguie buzele în scopuri doar de ea știute - și când termină ochii îi sunt complet goi de orice expresie. Furnalul de lângă ea fumegă mai departe.

Ies din nou la bulevard. Acum, tabăra livratorilor rufoși, cu capetele supradimensionate de căștile enorme, se distinge foarte bine de tabăra diplomaților, pe care costumele închise la culoare îi fac să pară și mai mici. Hauming s-a transformat într-un flash mob veritabil.