Gaz, minţi limpezi şi cuvinte meşteşugite

Am primit la poşta redacţiei întrebarea dacă nu cumva am intrat şi eu în Cercul substackerilor amuţiţi.

Nu, n-am intrat. Doar că viaţa trece printr-un puseu, în care e mai important să o trăiesc decât să scriu despre ea.

Viaţa de corporatist ­nine-to-five (a nu se confunda cu vreun brand de cafenea, fiindcă eu nu beau cafea) nu e, prin natura ei, extraordinar de captivantă, dar reuşeşte să mă ţină captiv, agăţat de un laptop. Prin urmare, subiectele care îmi suscită interesul creativ trebuie găsite mai mult în afara ei – şi nu am tot timpul suficient spaţiu de manevră pentru asemenea căutări. Din fericire, cărţile şi ideile de scris sunt înţelegătoare şi, câteodată, îmi ies ele singure în cale.

Pe principiul n-aduce anul ce-aduce ceasul, marţi am avut o intervenţie neplanificată de la EON, pentru montarea unui detector de gaz. Prilej cu care am mai aflat ultimele veşti de pe frontul energetic al cartierului. După ce 40 de locuinţe au fost debranşate dintr-un foc de la alimentarea cu gaz din acelaşi motiv al senzorului (mă rog, lipsa lui), iar oamenii, după ce în prealabil fuseseră toţi informaţi în scris, au zis că ei n-au crezut că EON-ul vorbeşte serios – după ce alţii se rebranşează singuri, umblând la instalaţiile de gaz ca prin propria lor ladă de scule – concluzia e una singură: ne merităm soarta. Şi răniţii. Şi morţii.

Zeci de ani, românilor li s-a spus că ei trebuie doar să execute, fiindcă Partidul va duce povara gândirii în locul lor. Istoria a numit asta comunism. Apoi paradigma a suferit un AVC. Istoria a numit cei treizeci şi ceva de ani care au trecut de atunci democraţie – şi probabil trebuia să fie altceva decât a ieşit: românii au descoperit puterea de a avea o mie de gânduri şi de a nu face mai nimic de pe urma lor, aşteptând să facă statul pentru ei.

Aceasta este, bineînţeles, o generalizare – fiindcă ea se pretează cel mai bine la genul ăsta de argumentaţie. Şi fiindcă, deşi numeroase, contraexemplele de oameni care au înţeles că munca le face cinste, rămân din păcate prea puţine într-o masă care valorizează tot mai mult incultura, delăsarea şi furăciunea.

Atât doar că, dintr-o uriaşă inerţie bazată pe incompetenţă, lipsă de voinţă şi de memorie reciproce, binomul cetăţean-stat a intrat într-o fatidică buclă infinită:

• cetăţeanul are o problemă;

• statul nu rezolvă problema;

• problema explodează (ultima dată chiar azi dimineaţă, într-un bloc din Timişoara);

• statul arată înspre cetăţean;

• cetăţeanul are o nouă problemă, creată acum de inacţiunea statului.

Un mecanism al aşteptării vecine cu ignoranţa, simplu şi repetabil la nesfârşit – Sergiu Toader scrie foarte bine despre cum el funcţionează neplanificat, nelegiferat şi neasumat –, în care fiecare îşi justifică propria inacţiune prin nepăsarea celuilalt.

O pasivitate debilitantă, dar nu totală. Românul păstrează totuşi o formă primară a unui impuls mobilizator, care deşi nu-i rezolvă problemele fundamentale, îl ţine totuşi pe o firavă linie de plutire. Un amestec de inteligenţă practică, improvizaţie şi cârpeală, noroc chior şi credinţă într-un Dumnezeu care nu-i numără înjurăturile de cruci, sfinţi, grijanii şi morţi – sintetizat în celebra replică Las-o, bă, că merge-aşa! O formulă aproape perfectă, intrată în folclorul urban, în care scriitorul Dan Doboş distinge deopotrivă oboseala, disprețul față de formalism, sărăcia de mijloace, orgoliul meșterului autodidact și mica aroganță a celui convins că știe el mai bine decât manualul, proiectul, norma sau inginerul. Un ghiveci cu farmecul lui atunci când scapă omul dintr-un necaz minor, dar extrem de periculos când îl convinge pe român să nu-şi mai ia în serios propria viaţă.

Acum c-am lămurit-o de unde miroase a gaz şi căror minţi limpezi le aparţin cuvintele meşteşugite, trebuie să recunosc că şi eu mi-am pus detectorul de gaz numai presat de ameninţarea celor de la EON cu întreruperea furnizării de gaz – singurul mod în care au găsit de cuviinţă să încheie o discuţie pe care o am cu ei de doi ani, în baza argumentului legal din spate.

Pentru cei care nu ştiu, Conform Ordinului ANRE nr. 179/2015, prezența acestor dispozitive este obligatorie în încăperile închise cu risc de acumulare a gazelor, cum ar fi bucătăriile, camerele tehnice cu centrale termice sau spațiile unde ventilația naturală este deficitară.

În baza mecanismului despre care spuneam mai sus, perfecționat de statul român în cei treizeci și ceva de ani de democrație de la care așteptam altceva, EON-ul m-a informat despre această obligaţie abia în 2024, deşi mă vizitează regulat de când am atins visul mioritic şi mi-am luat apartament cu credit (2011).

Cum eu am centrala termică în bucătărie, iar aceasta e o încăpere separată şi constant ventilată, am cerut derogare. Bineînţeles că EON a refuzat până şi să-mi explice ce înseamnă un spaţiu cu ventilaţie deficitară şi mi-a lăsat o singură alternativă: acţiunea în instanţă. Altfel, îmi vor monta un aparat care se leagă de punctul de intrare al ţevii de gaz în apartament printr-un fir – indiferent că între bucătărie şi numitul loc de acces se află trei pereţi din beton armat, spaima tuturor burghielor care şi-au măsurat puterile cu ei.

Le-am zis că nu vreau să-mi transform apartamentul în şvaiţer, am cerut altă soluţie tehnică, n-au avut-o, aşa că m-au bifat drept necorespunzător într-o fişă – şi au plecat.

S-au întors în februarie anul ăsta. Am avut aceeaşi discuţie cu acelaşi rezultat, cu o mică variaţie, e drept: de data asta mi-au pomenit de un senzor wireless, disponibil în comerţ, dar pentru care ei nu-şi asumă nicio răspundere şi nu oferă niciun fel de garanţie. Drept urmare, m-au bifat drept recidivist necorespunzător într-o altă fişă – şi au plecat.

Săptămâna asta am primit scrisoarea cu somaţia. Norocul meu a fost că, între timp, am avut o intervenţie de la Digi, care a lăsat suficient spaţiu într-un punct de acces (a se citi gaură în perete) cât să mai treacă încă un fir pe-acolo. Aşa că marţi l-am sunat pe prietenul meu de la EON (cu care, altfel, am o relaţie foarte bună, întrucât divergenţele de opinie nu înseamnă că ne-am sălbăticit în vreun fel sau că am făcut rabat de alte norme tehnice sau de siguranţă) şi omul a venit cu detectorul, cu electrovalva – şi cu metri întregi de cablu pe care mi l-a înşirat prin apartament, ca eu acum să-l modelez pe lângă toţi pereţii.

În ultimii ani, activităţile recreaţionale pentru adulţi, precum modelatul în lut, coloratul sau croşetatul, sunt tot mai populare. A venit timpul pentru decorarea locuinţelor cu cablu.