John și Peter au plecat de-acasă

Pe John şi Peter i-am cunoscut, separat, în ultimul an de facultate. Unul se născuse la câmpie, celălalt sub poala muntelui, şi soarta făcuse să ne întâlnim cumva la mijloc.

După două veri muncite pe brânci, una în România şi alta pe tărâmul american al făgăduinţei, mă pregăteam pentru absolvire şi, mai apoi, pentru prima vară în afara sistemului educaţional după mai bine de 16 ani.

Ei doi, însă, nu se agitau mai deloc, după cum nici nu se omorâseră cu şcoala până atunci. Unul venea dintr-o familie fără bani şi fără să-i ofere vreun model care să compenseze lipsa — celălalt era cu bani de-acasă şi nu vedea pentru ce să se streseze mai mult. Primul îşi ocupa timpul prin cămine, cu prietenii şi prietenele, al doilea cu fotbalul şi cu pariurile.

Acum mai bine de zece ani, nevoia i-a împins — iarăşi, separat — în ţări străine. Mai precis în Anglia. De-atunci, unul ridică Londra cărămidă cu cărămidă pe numeroasele-i şantiere, iar celălalt este curier undeva mai în nordul insulei. Rămas în ţară, ştiam că următoarea dată când ne vom revedea vom fi cu toţii altfel.

Povestea lor, cea grea dar frumoasă a oamenilor decişi să-şi găsească un rost pe pământ străin mi-au spus-o de curând — căci soarta ştie să potrivească lucrurile în fel şi chip şi m-am revăzut cu fiecare anul acesta.

Sunt amândoi la casa lor şi cu acte în regulă. Cel mai important, nu sunt singuri. Nu doar sub aspectul comunităţilor în care trăiesc (cu mai puţini alți români decât ai crede), cât mai ales din perspectiva familiei. Fiecare a luat cu el pe cineva drag, au întemeiat o familie şi au câte un copil — o fată, respectiv un băiat.

Copiii lor sunt în primul rând englezi, dar pe John şi Peter încă îi defineşte România, iar graniţa unde aceasta se termină şi începe Anglia este foarte bine delimitată. Nu se simt de-ai lor şi n-ar fi plecat, dar acolo au găsit nu doar un ban mai mult, ci au şi înţeles ce înseamnă banul muncit, precum şi respectul pentru muncă — a ta, dar şi a altuia —, într-un mod în care România n-a ştiut să le-o arate vreodată.

— Twenty pounds nu pică din cer, tăticule, oricât ar vrea unii să crezi asta, mi-a spus John când l-am întrebat dacă mai pariază, asta fiind una dintre temele de discuţie recurente în trecut, când era încă în România.

Acum, din partea cealaltă a continentului, văd foarte bine şi la concret diferenţele, plusurile şi minusurile celor două sisteme: unul care i-a dezamăgit prin neştiinţa în a-şi recunoaşte propriii oameni, incapabil să le descopere calităţile şi să se folosească de ele în beneficiul tuturor — celălalt care i-a asimilat cu foamea indiferentă a imperiului în care infuzează capitalul uman al unei lumi întregi.

Fix această viziune şi înţelegere a normalităţii îi împiedică să se întoarcă definitiv. Acolo nu umblă câinii cu colacii-n coadă, nici pe departe, iar printre străini nu-i niciodată simplu — dar parcă lucrurile bune permează totuşi mai uşor. Aici simt că sistemul s-ar opune cu înverşunare oricărei încercări de a schimba ceva, către un mai bine care poate nu sare în ochi la prima vedere. Iar ei sunt deja prea obosiţi pentru asta. De mai bine de zece ani, îşi consumă energia pentru a-şi găsi un rost printre străini…

Aceasta este mai degrabă o însemnare de jurnal, apărută din admiraţia şi respectul pe care mi l-au trezit cei doi, curajul de a încerca şi determinarea lor de a reuşi, noile lor valori — faţă de care cei 2.000 şi mai bine de kilometri dintre Iaşi şi Londra mai degrabă m-au apropiat decât m-au îndepărtat.

Deci nu este o morală anume.

Dar nu pot să nu mă gândesc că sunt atâţia ca John şi ca Peter. Dacă România ar fi ştiut să-i vadă, să-i păstreze şi să le consume energia între graniţele ei, poate nu ne-am mai fi pierdut în disoluţia de autoritate şi competenţă ce se resimte tot mai mult, cu urmări de la cele mai ridicole până la cele mai dramatice.

(sursa foto: wallpaperflare.com)