Performance review

Evaluările de performanță în corporații sunt un subiect controversat. Unii le consideră o glumă proastă; alții doar un prilej să ți se readucă aminte că bonus, mărire, promovare sunt doar niște concepte abstracte (ca și banii, de altfel); alții le folosesc pentru a-și revărsa frustrările acumulate de-a lungul timpului. Pentru unii, însă, procesul de evaluare a performanței reușește să fie un instrument util atât angajatului, cât și companiei (prin managerul direct), ca să-și definească așteptările și să-și înțeleagă poziția unuia relativ la celălalt.

Pentru primii zece ani din CV-ul meu, am fost adeptul teoriei glumei proaste. Timp de zece ani, în trei bănci, evaluarea performanței a fost strict o formalitate derulată după instrucțiuni clare: atât timp cât erai pe target sau chiar îl depășeai, corespundeai așteptărilor. Dacă erai sub target, erai și sub așteptări — sau, mă rog, "pe-acolo", în funcție de cum te aveai cu șefa... Sistemul era atât de eficient, încât oamenii ajunseseră să se desconsidere singuri, acceptând orice reproș primeau, chiar dacă aveau în dosarele lor toate dovezile ca să-l combată.

La un moment dat, un șef a încercat o explicație: Eu m-aștept de la tine să-ți depășești target-ul. Ai făcut-o, deci corespunzi așteptărilor… Iar figura lui arăta deplina mulțumire față de asemenea “logică” circulară…

Unele evaluări se făceau chiar în lipsa "subiectului", care era apoi înștiințat că s-a decis că situația lui nu e chiar OK. Mi s-a întâmplat și mie, într-o bancă de tranzit, unde am stat doar trei luni: din senin, am primit un telefon la Iași, prin care mi s-a transmis că niște indivizi din centrala băncii din București, pe care nu-i întâlnisem vreodată, ajunseseră la concluzia că munca mea lasă de dorit. Mi-am dat demisia a doua zi, fără nici cea mai mică strângere de inimă.

Ceva mai târziu, am făcut o schimbare, trecând în IT, și prima evaluare a fost după perioada de probă — prilej cu care mi-am schimbat și convingerea: evaluarea performanței nu mai era o glumă proastă, ci de-a dreptul o monstruozitate absurdă. Treceam printr-o reconversie profesională, era de așteptat să nu fie simplu, dar de-aici până la șutul pe l-am primit era cale lungă... După prima lună mi-au spus că arăt că am mindset-ul necesar. După două luni, că încep să înțeleg noul meu univers și sunt pe drumul cel bun. După trei luni m-au dat afară. Cică, până la urmă, nu corespundeam.

Norocul meu a fost că eram într-o clădire cu foarte multe ferestre și foarte multe uși. Alungat într-o vineri pe una dintre aceste uși, de la etajul doi, am intrat înapoi luni, pe o fereastră de la etajul patru — printr-un birou unde am cunoscut unul dintre foarte puținii oameni de HR care înțeleg cu adevărat ce înseamnă, ce responsabilități, ce potențial și ce impact poate avea acest rol.

Prin urmare, am rămas în companie — dar am schimbat echipa. Și, după niște luni, mi-am schimbat iarăși percepția asupra a ceea ce înseamnă evaluarea performanței.

Noua mea șefă mi-a spus foarte direct că se aștepta "să bag căruța-n gard", dar își propusese să aibă răbdare să vadă ce puteam într-adevăr eu, nu doar să plece urechea la ce credeau alții că nu pot. Spre bucuria amândurora, rezultatul fusese pozitiv. Mi-a povestit concret ce considera ea că mergea bine și ce scârțâia și trebuia reglat — după care m-a întrebat ce părere aveam eu despre toate acestea și cum vedeam eu pașii următori.

Practic, pregăteam de comun acord agenda pentru următoarea discuție, lucru care m-a împins definitiv în tabăra celor pentru care procesul de evaluare a performanței e un instrument concret de ajustare a diverselor aspecte profesionale.

Funcționez în setup-ul ăsta de mai bine de cinci ani, timp în care am avut oportunitatea să fiu atât evaluat, cât și evaluator. Și, în fiecare an, momentul formal al evaluării a servit doar pentru a înregistra oficial concluziile unui demers continuu de-a lungul lunilor — și de a declanșa un alt proces, prin care bonusul, mărirea, promovarea devin ceva concret.

Cu gândurile astea am intrat vineri într-o nouă discuție de evaluare, după o nouă perioadă de probă, aferentă proiectului început pe 16 februarie. Pare că am găsit și aici oameni dispuși să discute transparent despre opinii și așteptări, cu argumente concrete — și, mai ales, oameni care înțeleg că echipele, clienții și proiectele nu pot și nu trebuie să fie perfecte, ci îndeajuns de bune ca să te țină interesat, să te determine să te implici cu toate resursele și să te provoace să te dezvolți și mai mult.

A fost prima evaluare în care managerul înclina să mă evalueze peste nivelul autoevaluării mele. Am concluzionat că așteptările noastre sunt în echilibru și am trecut la subiectele de zi cu zi din backlog-ul echipei.

The show must go on.

And it doesn’t have to be perfect.

Just good enough.