De ce cred eu că trebuie să redescoperim roata şi apa caldă în fiecare zi

Îmi plac filmuleţele cu testele de siguranţă pentru maşini. În special cele de coliziune frontală. Le ştiţi: filmată dintr-o parte, o maşină “condusă” de un manechin (crash dummy) se izbeşte în plin, la diferite viteze, de un obstacol fix.

Pe cât de imobilă este ţinta maşinii, pe atât de neclintită este figura manechinului. Noi îl considerăm fără viaţă, dar el este împânzit de conexiuni şi senzori care măsoară şi transmit nenumărate date. Nici cea mai rea de gură dintre ţaţe nu poate revărsa noianul de informaţii pe care îl comunică manechinul, fără măcar să deschidă gura… Pe faţă i se citeşte o singură expresie: o hotărâre de nestrămutat de a fi acolo şi atunci, în momentul ciocnirii, când maşina se contorsionează parcă sub apăsarea întregului univers. Indiferent de violenţa impactului, de magnitudinea distrugerilor, indiferent de câte ori s-a repetat experimentul, voinţa lui e neclintită — o creatură între om şi obiect, “alergând” cu ochii larg deschişi către un zid de beton.

Aceeaşi îndărătnicie, aceleaşi degete strângând volanul, aceeaşi privire blocată pe înainte o văd la unii şoferi în trafic. Mai precis, la aceia care, în cel mai imposibil dintre ambuteiaje, se opresc în mijlocul intersecţiei.

Pe direcţia lor de mers nu se poate avansa spre nicăieri. Benzile sunt doar un covor de maşini, nervi şi claxoane. O distanţă de trei metri sau de jumătate de metru de maşina din faţă înseamnă exact acelaşi lucru: că, oricum, nu ajungi nicăieri.

Pe direcţia altora de mers, însă, acei trei metri sunt calea spre izbăvire, spărtura din cer prin care răzbate lumina raiului, evadarea din purgatoriul înţepenit.

Şi fix în locul acela, în strâmtoarea prin care se înghesuie speranţele tuturor nefericiţilor prinşi în crucea chinuită a intersecţiei, acolo se opreşte un crash dummy —de astă dată uman.

Dincolo de aspectele fiziologice, asemănarea dintre cei doi — manechinul şi omul — tinde spre perfecţiune. Ambii trăiesc într-o lume cu o singură coordonată: spaţiul, locul acela în care ei trebuie să fie. Nimeni altcineva nu poate ocupa acel spaţiu, deoarece nu mai există nimeni altcineva în lumea lor. La fel cum nici timpul nu există. Nici manechinul, nici omul nu-şi pun problema ce se va întâmpla după ce vor fi ocupat spaţiul acela gol. Acolo se opreşte experimentul şi, ori de câte ori l-ar repeta, nu se transmite nimic de la o iteraţie la alta, nu se face nicio conexiune. Astfel se explică şi postura lor: ţeapănă, încleştată de volan, privind fix înainte, unidirectional-vigilenţi — de parcă urmează un salt superluminic, deşi maşina lor stă pe loc. Acela este experimentul şi trebuie dus până la capăt.

Ce-i deosebeşte pe manechin şi pe om este viteza. Primul se izbeşte de obstacolul programat decis, determinat: Bă, fraţilor, nu ştiu de voi, da’ eu trebuie să mă-nfig în zidu’ ăla şi n-am vreme de pierdut. Dup-aia trebuie s-o mai fac de douăzeci de ori… Omul însă ocupă singurul loc rămas liber din intersecţie într-o mişcare parcă de relanti. Acolo se îndeplineşte un ritual şi toţi muritorii trebuie să-i fie martori. Bă, eu mă opresc aici pentru că pot, bă! Nu mi-ajută la nimic, dar pot, bă, că am prioritate!

Când asişti la o scenă din asta (cel puţin o dată pe zi, în funcţie de câte ori te dai cu maşina prin oraş la vreme de rush hours), îţi vin în minte două lucruri:

1. Aproape că-i înţelegi căderea nervoasă a lui William “D-Fens” Foster, personajul lui Michael Douglas din Falling Down (1993), un om obişnuit care, sătul de stupizeniile şi necazurile cotidiene, înrăutăţite de un val de căldură ce topeşte California, îşi abandonează maşina în mijlocul unui ambuteiaj, decis să caute o ieşire din infern… Unul dintre rolurile care mi-a rămas în minte din cariera prolifică a seniorului Douglas.

2. Sigur înţelegi cât de departe ne ducem când dăm vina pentru nefericirea noastră pe lipsa autostrăzilor, a parcărilor, ori pe incoerenţa şi costurile poliţelor de asigurare auto. Adică sunt şi astea, dar, până la ele, unele probleme sunt mult mai aproape de noi şi, culmea!, par cele mai greu de observat.

Sunt convins că autostrăzile şi parcările ne-ar face viaţa mai simplă. Dar nu sunt deloc convins că le şi merităm. Greu de crezut că meltenismul va dispărea odată ce astea se vor înmulţi. Prin urmare, până să ne dea alţii proiecte de infrastructură abstracte, am putea să începem noi cu unele lucruri concrete, pe care le avem în faţa ochilor zi de zi: să un blochezi o intersecţie degeaba, să nu opreşti în mijlocul drumului unde te taie nevoia, dacă la zece metri în faţă ai şansa unui refugiu etc.

Din punctul meu de vedere, sunt nişte chestii dovedite, la fel ca roata şi apa caldă. Însă n-ar strica să le redescoperim zi de zi. Ne-am face nouă înşine viaţa mai uşoară — şi măcar nervii să ni-i cruţăm, dacă de covorul de maşini şi claxoane e mai greu să scăpăm.

(sursa foto: wallpaperflare.com)