Cum am încercat să schimb un colţ de lume

Manualul investitorului spune că trebuie să diversifici şi să echilibrezi.

Prin urmare, din spatele biroului de bancă, am încercat să diversific (investiţii pe termen lung, linii de finanţare pe termen scurt) şi să balansez credite şi depozite. Ca să dai, trebuie să ai de unde (deşi, dacă ne uităm la unele “tunuri” din ultima vreme, condiţia asta trece în derizoriu).

Cel mai greu lucru mi s-a părut să conving oamenii să pună bani deoparte, să-şi facă nişte rezerve.

Să începi un demers de economisire e mult mai uşor de zis decât de făcut. Vorbim, de fapt, de un comportament de economisire, care trebuie învăţat şi educat – când e mai la îndemână să găseşti motive, mai mult sau mai puţin întemeiate, să n-o faci.

Când banii sunt puţini, e greu să pui ceva deoparte când tu trebuie să rezolvi nevoi acum. Dacă sunt bani, e greu să-ţi închipui că mai încolo nu vor mai fi şi să începi să strângi ceva. Dacă pui deoparte prea mulţi, rişti ca un val inflaţionist să le reducă rapid valoarea reală. Dacă, însă, cheltui fără cap, inunzi piaţa şi preţurile o iau în sus, ducând la… inflaţie. Dacă economiseşti câte puţin, durează până ce suma va însemna ceva şi te frustrezi că nu vezi rostul. Dacă pui deoparte mult dintr-odată, te frustrezi c-ai fi vrut să faci ceva concret cu banii ăia.

La o adică, peste tot auzi că banii sunt făcuţi să circule, iar speaker-ii motivaţionali (şi poeţii) s-au pus deja de acord că trecutul nu mai poate fi schimbat, viitorul nu ştim cum va fi – deci prezentul e tot ce contează…

Cum eu nu sunt cu motivaţionalele şi nici cu poezia (excepţie Edgar Allan Poe), am propus clienţilor mei – companii – să-şi facă o rezervă de cash începând cu 500 de lei pe lună. 6.000 RON pe an. Mai puţin de 1.500 de euro.

— Nu putem, domnu’ Andrei, mi-au spus. Avem nevoie de banii ăştia, s-aducem marfă, să plătim furnizorii.

— My friends, le-am răspuns, dacă la cifre de afaceri de la un milion de euro în sus ne blocăm în 1.500 de euro într-un an, la ce mai discutăm despre investiţii, finanţări şi alte daravele?

Şi tot aşa, cu noduri, până-ntr-o zi când ANAF i-a stricat ploile unui client mare. După săptămâni de aşteptare, primise în portul Constanţa materie primă, câteva containere tocmai din China. Pentru descărcare, clientul trebuia să-şi achite socotelile – şi din cauza câtorva mii de lei popriţi de ANAF, mărfuri de câteva sute de mii de euro erau blocate în port, iar clientul meu pasibil de breach of contract.

Salvarea au fost rezerva de cash făcută de gura mea şi inspiraţia clientului de a pune mai mult decât minimul propus de mine. Am plătit rapid datoria la buget, am deblocat conturile şi compania şi-a onorat obligaţiile în timp util.

Ai crede că, după un episod ca ăsta, oamenii au văzut lumina. Da’ de unde!... Cu unele excepţii, viaţa a continuat în coordonatele cunoscute: când erau bani, nimeni nu se gândea la vreo rezervă – când nu erau, toţi regretau că n-au într-un cont ceva lichidităţi de urgenţă.

Într-un final am renunţat – n-am reuşit să schimb colţul acela de lume. Şi am renunţat şi la câţiva clienţi, pentru stilul lor imprudent, uneori până la prostie. I-am văzut apoi ajunşi pe marginea prăpastiei, ori căzuţi de-a dreptul în ea, din cauza încăpăţânării de a lucra numai pe credit şi a lipsei de bani lichizi într-un moment esenţial.

(sursa foto: unsplash.com)