Foto-video-jurnal de călătorie: The Next Level in Budapest

În 2012, pe adresa băncii din Iaşi la care lucram atunci, a venit, tocmai din Austria, un plic lunguieţ şi lucios. Conţinea două bilete la circ, la un spectacol pe care visasem să-l văd toată viaţa: Alegría. Cirque du Soleil.

Neam de neamul meu nu mai fusese înainte la un eveniment de o asemenea anvergură. Cu atât mai puţin la Viena – una dintre metropolele culturale ale Europei. Sau oriunde în afara ţării… Darămite să-şi mai fi achiziţionat biletele online, plătind pentru fiecare dintre ele peste o sută de euro, sumă de-a dreptul extravagantă pentru salariul meu de-atunci.

Aceeaşi emoţie, de la porţile Wiener Stadthalle, am retrăit-o acum două seri apropiindu-mă de arena MVM Dome – luminată futurist, ca un OZN coborât într-o noapte ceţoasă de noiembrie, la marginea Budapestei.

În jurul clădirii strălucind tricolor alb-verde-roşu era o forfotă grozavă. Aproape 15.000 de oameni s-au strâns să asiste la concertul care pentru mine a fost un alt vis devenit realitate: Hans Zimmer Live. The Next Level… Iar noi, tinerii care fremătam de nerăbdare în arena vieneză, pe locurile nici prea-prea, nici foarte-foarte pe care ni le-am permis atunci din salariile de proaspăt plătitori de rată la apartament, am avut acum bilete VIP.

“Muzică de film” e o descriere extrem de seacă pentru o asemenea dezlănţuire copleşitoare de sunete, muzică şi lumină – pe o scenă cu câteva zeci de instrumente, unele total necunoscute mie, altele cu un design minimalist şi bizar.

Experienţa s-a declanşat printr-o cavalcadă de trăznete prăvălindu-se peste intro-ul din The Dark Night, apoi a intrat abrupt în strigătul de luptă al fremenilor din Dune. Preţ de câteva secunde, şi cu pielea cuprinsă de furnicături, am avut impresia că din ascunzişurile şi trapele mascate ale scenei se revarsă peste noi oamenii deşertului imaginat de Frank Herbert.

Cele trei ore care au urmat (cu o pauză de 20 de minute, e drept) au fost un periplu printre partituri memorabile compuse de Hans Zimmer pentru unele dintre cele mai cunoscute filme de la Hollywood: Man of Steel, Angels and Demons, Sherlock Holmes, Gladiator, Pearl Harbor, F1: The Movie, Interstellar, Tears of the Sun, Pirates of the Caribbean, Inception – plus încă vreo câteva, pe care nu le-am recunoscut.

Fac muzică de film de 37 de ani. E-n regulă să nu le ştiţi chiar pe toate!… Unele vi le cântăm pentru că le ştiţi – altele, tocmai, pentru că nu le ştiţi, şi noi vrem să le auziţi, ne-a spus Zimmer.

Am încercat să fac tradiţionala ierarhie, pornind de la bucata care mi-a plăcut cel mai mult. Talentul excepţional al instrumentiştilor, soliştilor şi vocilor din cor a făcut exerciţiul meu imposibil. Pentru că, dincolo de un simplu replay al unor teme muzicale familiare, Hans Zimmer Live e un spectacol care se reinventează câte un pic la fiecare punere în scenă – aşa cum evoluează şi se transformă în imaginaţia uluitoare a acestui om de muzică şi de film.

Conform broşurii de prezentare din pachetul VIP, Zimmer a compus ori a aranjat muzica a nu mai puţin de 180 de filme – dintre care am văzut o bună parte (subliniate mai jos).

Redau aici un fragment al temei principale din F1: The Movie, dar – fiţi convinşi – niciun filmuleţ de amator nu reuşeşte să surprindă energia şi rush-ul de adrenalină pe care Zimmer şi echipa lui de muzicieni aleşi pe sprânceană din lumea întreagă le produc pe scenă.

Cred, totuşi, că “perla coroanei” rămâne Gladiator, cu interpretarea intrată definitiv în fonoteca universală a Lisei Gerrard. Momentul a ridicat sala în ovaţii, iar Hans Zimmer l-a numit “lăcomia Gladiatorului” (a Gladiator gluttony) – un colaj din cele nu mai puţin de 19(!) teme muzicale compuse pentru film, dintre care Now We Are Free şi Honor Him au rămas în inimile melomanilor şi cinefililor de pe întreg globul.

Un alt capitol esenţial în cariera compozitorului sunt proiectele la care a lucrat alături de Christopher Nolan, unele dintre ele născându-se înainte să existe măcar un draft de scenariu. Conform lui Zimmer, povestea lui Interstellar a început cu o scrisoare:

Mai ştiţi – scrisoare? Hârtie adevărată, de pe vremea când nu totul se făcea cu un swipe pe un ecran… O scrisoare bătută la maşină, pe care am recunoscut-o imediat: vechea maşină de scris a tatălui lui Chris. Şi în scrisoare o poezie. Am citit-o, apoi l-am sunat:

— Şi eu ce să fac acum?

— Să-mi dai o zi din viaţa ta, a răspuns Chris. O zi în care să compui orice-ţi vine în minte citind poezia aceea.

Şi asta am făcut. Am recitit-o, m-am închis în studio şi am scris o mică partitură de mulţumire pentru cei doi fii ai mei. Recunoştinţa unui tată pentru băieţii lui… Apoi l-am sunat iar. A răspuns Emma, soţia lui:

— Nu e un moment bun, Chris e supărat, toată ziua s-a plimbat în sus şi-n jos prin casă, căutând o idee… Am să-i zic să te viziteze mâine.

A doua zi, Chris a venit la mine, la studio. I-am interpretat bucăţica aceea – şi, cum stătea el în fotoliu, a avut o reacţie de parcă tocmai descoperise cel mai ascuns secret al lumii:

— Asta e! Ăsta e filmul!...

Mă uitam la el ca la un nebun:

— Care film?! Există un film?...

— Păi, atunci, ar trebui să mă apuc sa-l fac, nu? mi-a răspuns cu un zâmbet larg.

Şi filmul acela s-a numit Interstellar.

Aş putea să vorbesc două zile despre magia celor trei ore. Despre câţi români am întâlnit la Dom. Despre străinii pe care i-am întâlnit în avionul de întoarcere spre Bucureşti (dacă vă amintiţi, orice ieşean care se respectă străbate mai întâi juma’ de Românie cu maşina – şi abia apoi zboară spre Europa şi în lume, din Bucureşti, Cluj sau chiar Târgu-Mureş), extaziaţi peste măsură de concertul pe care şi ei îl văzuseră live.

Dar mai degrabă vă invit să descoperiţi singuri acest spectacol monumental, cu menţiunea că România lipseşte cu desăvârşire de pe harta turneului său european. Şi este o pierdere enormă, fiindcă Hans Zimmer Live este un concert a cărui magnitudine depăşeşte cu mult evenimentele care îi isterizează de obicei pe hipsterii mioritici.

Până la următoarea ocazie – până acum am strâns trei spectacole Cirque du Soleil, toate în Europa, o listă pe care Hans Zimmer o poate diversifica într-un mod minunat –, eu rămân subjugat de creativitatea fiinţei umane şi de frumuseţea unui act artistic născut din pură pasiune pentru sunet – şi recunoscător că am reuşit să fiu o mică parte din acest proiect teribil.

Da, aşa este! Fără voi ar fi doar linişte, a mulţumit Zimmer publicului, la momentul despărţirii.