Foto-retrojurnal de călătorie de-acum 20 de ani: Episodul 5. Interstate 87

Destinaţia finală este Plattsburgh, 300 de mile mai la nord de New York City – şi în colţul de nord-est al statului New York, la graniţa acestuia cu Vermont.

La o aruncătură de băţ de Montréal – două ore de mers cu maşina – şi relativ aproape de Cascada Niagara (şase ore de condus). Într-un golf pe malul estic al Lacului Champlain, în apropierea pitoreştilor, dar piticilor, Munţi Adirondack… Reperele geografice sunt mult mai impresionante decât orăşelul cu nici 20.000 de locuitori, pierdut printre păduri.

— Zi, mă, în curu’ geografiei! Ca să înţeleagă lumea că ne ducem la capătul lumii, în sălbăticie! îmi sugerează, mult mai pragmatic, Paul. Opt ore cu maşina până acolo… Păi atâta ne-a luat să traversăm Atlanticul! O să ne treacă os prin os…

Da, o să plecăm cu autocarul, de la Port Authority Bus Terminal. E o construcţie imensă pe 8^th Avenue colţ cu 42^nd Street, pe mai multe nivele, inclusiv underground, cu peste 200 de terminale. E un adevărat orăşel ce face Otopeniul să pară o joacă de copil. De aici operează mai multe companii de transport, printre care şi GreyHound, cu care plecăm noi.

• Viaţa Manhattanului pulsează printr-un caroiaj de artere, împărţite în Streets (străzi) şi Avenues (bulevarde). Cele din urmă străbat insula de la nord la sud. 5^th Avenue este reperul după care străzile (care merg pe direcţia est-vest) primesc şi prefixul East or West pentru localizarea cât mai precisă a adresei. Cu alte cuvinte, există atât East 42^nd Street, cât şi West 42^nd Street, în funcţie de care parte a lui 5^th Avenue te afli.

Am venit devreme şi avem timp să mâncăm. Mă răsfăţ cu paste şi meatballs, o salată grecească şi un suc de portocale. 13 dolari… Mândra mea hârtie de 100 de dolari, toţi banii cu care am venit în America, s-a transformat în ultimele două zile în câteva hârtii mai mici şi un pumn de mărunţi.

• Cu o zi înainte, în timpul plimbării prin marele oraş, îmi cumpărasem un sandwich şi o sticlă de Cola, iar tipul de la Subway mă controlase foarte ciudat şi insistent din priviri până să-mi accepte plata. De unde să ştiu eu că suta de dolari era denominaţia predilectă pentru falsificatorii internaţionali de bancnote?

Cu stomacul pregătit pentru lunga călătorie, facem o nouă cursă de şoareci prin întortocheatele coridoare de aşteptare de la ghişeele de bilete (operate, desigur, de black people). O tanti foarte amabilă, însă cu o engleză extrem de ciudată, în care încap numai jumătăţi de cuvinte, ne zoreşte spre poarta de îmbarcare – pentru că biletele nu sunt cu locuri. Ştim foarte bine ce înseamnă asta, după trei ani de navetă studenţească, cu personalul la Iaşi, aşa că o luăm la picior.

Avem de coborât nişte scări mult prea incomode pentru genţile noastre pe roţi, burduşite cu haine pentru o vară întreagă. Sper să nu rupem vreo roată, c-avem ce căra dup-aia…

— Uite, vezi?... Exact ce spuneam – un amărât şi-a pierdut o roată de la troller! îl fac atent pe Paul la rotiţa care ne-o ia înainte, în viteză, la vale pe trepte.

Câteva minute mai târziu, ne găsim locul într-o coadă nu chiar mică. Deşi mai avem aproape o oră până la plecare, iar maşina nici nu a venit la terminal, oamenii şi-au ocupat poziţiile. Călători low-class, tineri cu banii număraţi, două bulgăroaice care merg în Glenn’s Falls (ultima oprire înainte de Plattsburgh; oare s-au chinuit mult ăştia de la Interexchange să ne trimită la mama dracului ca să muncim?) – foarte mulţi negri. Privirea îmi rămâne blocată pe un tip din dreapta mea, un gigant cu fizicul zeilor din vechime. Lângă el, o femeie pe care o ghicesc mama zeului de abanos, într-o rochie verde, cam bizară. At a closer look, îmbrăcămintea este făcută dintr-o perdea (pe tivul fustei se disting nişte găici), iar baticul din cap e o faţă de pernă…

Deodată, uriaşul se mişcă şi îndreaptă un deget spre mine:

— Hey, man, you lost a wheel! îmi spune, dezvăluindu-şi dinţii de un alb strălucitor.

Aproape că nici nu mă miră că eu sunt amărâtul căruia i-a fugit o roată de la geanta de duzină, luată din Sirajul ieşean (complex comercial tipic pentru sfârşitul anilor ’90, cu angrosişti, detailişti şi mărfuri de calitate îndoielnică, frecventat de studenţii strânşi la pungă).

Autobuzul poate trece liniştit drept autocar de categorie superioară în România. Are climatizare şi toaletă. Poate că, totuşi, cele opt ore de mers nu vor fi atât de chinuitoare pe cât credeam.

Singura escală notabilă o facem în Albany, capitala statului New York. Nu vedem mare lucru în cele 25 de minute: USS Slide, o fregată militară transformată în muzeu, şi universitatea, într-o clădire superbă, ce aduce a castel medieval. Înţeleg că Broadway-ul newyorkez nu este ceva specific Manhattanului, aşa cum credeam – e doar cel mai cunoscut. Fiecare oraş vine la pachet cu broadway-ul ori broadstreet-ul său, fiindcă aia e, de multe ori, strada cea mai mare.

Stretching my legs în faţa universităţii din Albany.

Apoi halte scurte în diferite oraşe de provincie. În rest, autostradă fără sfârşit – Interstate 87 – şi păduri vechi cât cuprind cu ochii. Un trafic foarte civilizat, nu cred să fi auzit vreun claxon. Viteza minimă e 40 mph (64 kmh) şi, cu toate că motoarele sunt puternice, maşinile nu merg cu mai mult de 70 mph (112 kmh). Cu minim trei benzi pe fiecare sens de mers, drumul este impecabil, aici, in the middle of nowhere. Dacă e vreo problemă, au grijă să te anunţe semnalele luminoase că în faţă sunt oameni care lucrează să refacă siguranţa traficului. Şi aşa este – muncitorii sunt acolo unde ar trebui să fie.

Intru în vorbă cu doi “băieţi de băieţi” urcaţi în Albany. Îmi place stilul colorat în care vorbesc şi arată exact ca şmecherii noştri din România. Hoinăresc pe la prietenii din diverse localităţi (fiindcă a început vacanţa şcolară), iar destinaţia de azi e chiar Plattsburgh. It’s a small world…