Foto-retrojurnal de călătorie de-acum 20 de ani: Episodul 7. Ponderosa Steakhouse

Viaţa Americii curge prin arterele ei – autostrăzile. Trecutul US aparţine căilor ferate, care au transformat simpli industriaşi în milionari şi common outlaws în personaje de legendă. Prezentul american este indiscutabil al maşinii, căci pentru patru roţi poţi ajunge aproape oriunde în teritoriu. Mai fiecare oraş are la periferie spectaculoasele turnpikes, inelele de autostradă văzute de-atâtea ori prin filme, care te “scot” pe adevăratele highways, către toate cele patru puncte cardinale.

Interstate highways sunt şoselele care străbat America în lung şi-n lat, unind Coasta de Est cu cea de Vest. Particularitatea lor e că fiecare sens de mers e un drum separat, despărţit de fratele lui printr-o centură de teren neamenajat; stâncile în “mijlocul” carosabilului sunt ceva comun. Interstate-ul “nostru” – 87 – se numeşte Adirondack Northway, străbate munţii cu acelaşi nume şi leagă între ele oraşele din nord-est, până la graniţa canadiană.

Pe poziţia a doua vin divided highways, cumva echivalentul drumurilor noastre europene. Diferenţa e că aici, indiferent de locaţie, asfaltul este impecabil, iar fiecare sens de mers are trei-patru benzi.

Pe un nivel inferior sunt state highways, infrastructura rutieră a fiecărui stat american, ce se ramifică apoi în county highways, şoselele ce ţin de autoritatea separată a county-urilor ce alcătuiesc un stat.

Între toate astea, Ponderosa se găseşte la ieşirea din Plattsburgh, pe state highway no. 3, un punct pentru locuitorii oraşului şi canadienii în tranzis să servească o masă în toată regula. Profilul restaurantului este steakhouse, adică baza meniurilor o constituie fripturile (de vită) – în diferite combinaţii de junk foods. Acestora li se adaugă un bufet suedez foarte variat, de unde poţi servi un prânz cu trei-patru feluri de mâncare, plus deserturi (prăjituri şi fructe).

Deşi aflat în countryside, Ponderosa întrece multe restaurante româneşti ce se vor serioase; în ceea ce priveşte curăţenia şi condiţiile de preparare a alimentelor, cel puţin, se respectă nişte reguli foarte stricte. Ca design şi aranjament interior, Ponderosa întrece restul restaurantelor de familie din zonă, prin facilităţile de distracţie oferite clienţilor: sală de jocuri electronice, piscină cu bumper boats, parc cu teren de minigolf şi pistă de karturi.

Pe partea de management, restaurantul aparţine de Metromedia Inc., care integrează şi hotelul din apropiere (Microtel), precum şi o linie proprie de producţie şi îmbuteliere a sosului pentru fripturi consumat la Ponderosa. Patronii sunt doi localnici, Diane şi Pat Akey, apoi structura continuă cu trei manageri, câţiva supervisori şi personalul – peste 20 de tineri, care asigură atât servirea, cât şi funcţiile de “backoffice”.

Până acum, numărul angajaţilor e aspectul care m-a surprins cel mai mult: la Ponderosa nu se lucrează după un program fix (orarul se face pe maxim şase zile, în care oamenii se rotesc în funcţie de necesităţile momentului), iar eu, într-o săptămână, nu pot spune că-mi ştiu toţi colegii, nici măcar din vedere, fiindcă mereu apare o faţă nouă.

Diversitatea culturală a celor peste 20 de angajaţi se încadrează în specificul de melting pot al Americii. La cât de închis şi de tradiţionalist pare oraşul, mă aşteptam ca toţi să plece acasă împreună, să locuiască la distanţă de câteva străzi. Însă universitatea a atras studenţi de pretutindeni, astfel încât am drept colegi americani neaoşi, francezi/canadieni, portoricani, dominicani, români, ruşi. Mai trebuie să vină câţiva croaţi, iar până a veni noi lucra aici şi un columbian.

Ponderosa pare să ofere experienţa interculturală pe care o căutam, dar şi un program de lucru destul de incomod, cu sarcini de lucru nu prea îmbietoare... Însă un lucru am învăţat în America – nicio muncă nu este de lepădat, fiindcă, într-un fel sau altul, bunul mers al lucrurilor depinde de tot ceea ce se întâmplă şi se face în restaurant.